Bebelusii arsi la Maternitatea Giulesti au fost, mai apoi, ingrijiti de aproximativ o suta de cadre medicale.
Cei cinci mititei supravietuitori au avut, la un calcul simplu (dar nu neaparat corect sau batut in cuie) – cate 20 de oameni la piciorusele lor. In realitate, fiecare a fost asistat de catre cele o suta de cadre medicale.
Totul, cu succes intr-un final – avand in vedere ca doi copii au plecat deja acasa, iar ceilalti trei sunt foarte aproape de momentul externarii.

De cand am auzit strirea asta ma framant. Nu inteleg de ce trebuie sa se intample atatea tragedii pentru a se actiona. Nu de douazeci de oameni ar fi avut nevoie fiecare copil. Unul ar fi fost de ajuns. O asistenta la trei copii, patru – si tot ar fi fost ceva. Mai ales ca, in acest caz, nenorocirea s-a petrecut la terapie intensiva.
Nu o disculp pe femeia care ar fi trebuit sa-i aiba in grija pe bebelusi, cea care nu a fost de gasit in momente atat de… arzatoare. Dar nici nu pot s-o judec prea tare. Era una singura pentru 11 copii – si asta pentru ca erau doar 11 in acele zile. Poate ca altadata a avut si mai multi de supravegheat. Revin. Nu o disculp, dar nici nu indraznesc sa arunc cu piatra. Nu poate fi ea de vina pentru tot. Si totusi, doar ea plateste.
Bebelusii sanatosi sau cei de la terapie intensiva sunt ingrijiti asa, la gramada. Doar in cazurile dramatice se imbulzesc toti, poate poate se repara ceva.
E trist… si totusi e adevarul in care baltim cu totii. Ce se va intampla de azi inainte? Se schimba ceva? Nu. Se vor debloca posturi? Se vor incuraja tinerii in halate albe sa ramana in tara? Vor fi mai bine ingrijiti si paziti copilasii? Nu… Si atunci… moartea unor suflete nevinovate pare sa fie in zadar. Si atunci… succesul celor cinci micuti e doar un zambet intr-un sistem trist si bolnav…

In aceste zile, Polonia e in doliu. O tragedie a curmat atatea vieti, a distrus atatea familii, a decapitat o tara intreaga. Nu mai reiau firul povestii, pentru ca nu cred sa fie om care sa nu cunoasca, macar in mare, cele petrecute sambata.
Nu am putut sa scriu atunci despre asta. Nici nu am vrut. Ce sa fac, sa ma bag si eu in seama cu „Vai, Doamne, ce nenorocire!”. E limpede ca-i o nenorocire, fara s-o mai spun si eu. M-am limitat la un „Dumnezeu sa-i ierte”…

Despre altceva vreau sa comentez acum. Despre noi. Nu cred sa fi fost om care sa nu asocieze, macar la nivelul gandului, prabusirea avionului prezidential polonez cu o posibila prabusire a avionului prezidential romanesc. Si eu am facut-o, nu-s mai curata, nici nu vreau sa par c-as fi.
Dar, de aici si pana la tot ce mi-a fost dat sa citec pe internet in aceste zile… e deja prea mult.
Nu am votat cu Basescu, nu ma omor dupa el si probabil ca nici moartea lui nu m-ar afecta. Dar, sa-mi doresc eu moartea lui?! Pentru ce? Cu ce mi-ar usura asta mie sufletul? Sa-mi imaginez cum ar muri toti, de la A la Z, oamenii aia de sus, care, intr-un fel sau altul ne distrug si sa dau fuga in Piata Unirii ca sa fac, de fericire, un dans din buric? Ce gandire bolnava pot avea unii? Cum pot comenta cu atata lejeritate si cu atata rautate la niste articole serioase? Cum pot face postari in care sa-si arate, atat de transparent, negreata din suflet? Cum pot unii, asa zisi formatori de opinie, sa foloseasca mediile de comunicare pentru a improsca venin? Inteleg ca pe un blog poti scrie ce vrei, ca un comentariu anonim il poti face cat mai desucheat… pentru ca asa intelegem noi libertatea de exprimare… Dar, nu inteleg cum te poti folosi de un… ziar, sa-i spunem, ca sa scrii in editorial, de exemplu (si e doar un exemplu) ca nu a cazut avionul care trebuia…?!

Polonia e in doliu. Dar e un negru luminos, din care licareste speranta si demnitatea. Polonia va renaste. Iar unii romani sunt negri. In cerul gurii si in suflet. De ce ne-ar ajuta pe noi Dumnezeu, cand noi suntem cei care ne-am ucis conducatorul chiar in ziua Craciunului? De ce ne-ar ajuta pe noi Dumnezeu, cand El ne spune iubeste-ti aproapele, iar unii deja zambesc extaziati, imaginandu-si cum ar fi daca ar sari in aer Baselu…?

Si inca Dumnezeu ne iubeste prea mult.