Cu aproape 35 de ani in urma, se nastea fratele meu. Mama a avut dreptul la vreo trei luni si jumatate libere, apoi s-a intors la serviciu. Tata facea naveta – pleca dimineata la 5 si se intorcea seara la 17. Nu a fost usor.
Pe la patutul bebelusului si in casa noastra, pana la 2 ani si jumatate, s-au perindat nici mai mult, nici mai putin de 13 femei. In functie de faptele lor, acestea rezistau de la cateva zile pana la cateva luni. Una a fost data afara pentru ca a fost prinsa furand, alta se interesa mai putin de copil, dar intreba mereu cand se intoarce domnul profesor acasa, alta a zis ca are 68 de ani si, cand i-au descoperit buletinul avea, de fapt, 86! Fiecare a fost cu povestea ei…
Dupa doi ani si jumatate, frate-meu a fost dat la cresa. Dar, bolnavicios fiind, cand iti era lumea mai draga, el trebuia sa ramana acasa.

Cand a implinit sapte ani, m-am nascut eu. Nici atunci nu a fost usor. Dar am avut un fratior care m-a iubit ca pe ochii din cap si care mai statea cu mine. Am avut si doi batranei, care m-au ingrijit ca pe nepoata lor. Si eu i-am simtit ca pe bunicii mei si-i iubesc si acum, cand ei s-au dus de mult timp… Mama s-a intors tot asa, repede, la serviciu, iar tata facea, in continuare, naveta.
Privind in urma, nu reusesc sa inteleg de unde mai aveau oamenii astia vlaga! Munceau ca nebunii, iar cand ajungeau acasa o luau de la capat. De unde mai aveau putere, zambet, chef de joaca?

Dupa ani si ani… a parut ca lucrurile s-au mai aranjat. Ca s-a constientizat importanta apropierii dintre mame si copiii lor. Importanta alaptarii la san. Importanta dezvoltarii emotionale a celor mici. Astfel, s-a stabilit ca mamele (sau tatii) pot sta in concediu de crestere a copilului pana la doi ani. Cu o indemnizatie de 600 de lei. Apoi, s-a considerat ca suma le discrimineaza pe mame – si s-a stabilit ca indemnizatia sa fie 85% din salariu, dar nu mai putin de 600 lei, nici mai mult de 4000 de lei. 4000? Waw! Nu s-a mai discutat despre discriminarea copiilor – care au toti o gura si un fund si aceleasi nevoi. In fine… Important e ca, totusi, se actiona in favoarea familiei. Ca si femeile cu studii superioare si mari realizari pe plan profesional erau incurajate sa devina mame.
Din pacate, contextul a facut ca unele femei sa-si doreasca un copil pentru bani si pentru asigurarea a doi ani stabili, in timpul crizei. Sa nu ne ascundem dupa deget! Cand s-a facut un pas inapoi si indemnizatia a scazut pana la 70% din salariu, mi-a fost dat sa aud niste plangeri de toata jena din partea unor mame. Protestul lor – total intemeiat! – a scos la suprafata si unele afaceri… iar daca afacerea iti include proprii copii, nu e ok.
Afaceri cu cei mici fac si guvernantii. Ii pun de pe acum sa plateasca pentru ca s-au nascut. Deciziile impotriva lor se iau si se impun pe banda rulanta. E adevarat ca un copil se face intr-o noapte – dar se plamadeste in noua luni. Apoi, intr-o viata intreaga.
Conducatorii nostri nasc o idee intr-o noapte de insomnie – ori, din contra, o viseaza! – si vor ca maine sa fie pusa in practica. Mereu in favoarea lor. Mereu in defavoarea multimii. Acum, in diverse variante, se doreste reducerea perioadei de concediu, reducerea indemnizatiei….reducerea dorintei de a mai avea un copil.

Sa ne intoarcem acum 35 de ani. Vremurile acelea – si chiar unele mai recente – sunt dovada vie ca un copil creste, in ciuda tuturor greutatilor. Dar asta nu inseamna sa ne batem joc. Daca s-a oferit un dram de bine, nu inseamna ca ne-am luat gura de aer pentru inca zece ani. Mai ales cand schimbarea in rau se vrea a fi facuta imediat.

Cand am intrat in concediu de maternitate, am spus ca nu voi ramane mai mult de un an acasa. Stam la un loc cu parintii mei si avem ajutor. Binele acesta vine insa tot dintr-un handicap al vremurilor actuale – nu ne permitem casa noastra. Dar e bine ca ne intelegem cu totii si avem sprijin neconditionat. E mai mult decat perfect!
In schimb, prietenele mele sunt singure. Parintii lor – ori nu mai sunt, ori sunt departe, ori sunt destul de tineri si inca muncesc. Ele nu pot sa puna in practica, de la o zi la alta, nebuniile unor absurzi care ne conduc. Poate ca doi ani sunt vreme multa de „stat degeaba”. Dar asta poate spune doar un om care nu stie ce-i ala copil, care nu stie ce-s alea greutati. Cati isi permit, din salariu, o bona cu diploma (nu una dintre cele 13 pe care le-a avut fratele meu)? Cati isi permit sa plateasca o bona si sa mai si traiasca? Pentru a inlatura indemnizatiile de mii de lei, se da in cap celor care primesc, in medie, doar o mie de lei.
Cate dintre mamele aflate acum in concediu mai au un serviciu, dupa atatea disponibilizari? Cate vor fi date afara dupa jumatate de an? Se ofera conditii si lumea nu vrea sa munceasca? Exista crese suficiente si locuri libere? Exista posibilitatea de a avea un viitor stralucit si noi ne impotrivim destinului? Sa fim seriosi! Se lumineaza viata Romaniei daca se fura copiilor timpul petrecut cu mamele lor si banii de pampersi?
Sunt multe intrebari a caror raspuns ramane in ceata. Sunt multe decizii care se vor lua in ciuda a toti si a toate. Nu din firimituri se face viitorul! Dar cine ma asculta pe mine?…