Astăzi sunt recunoscătoare
Doamne, îți mulțumesc pentru darurile vieții mele. Pentru bucuria de a fi mamă. Pentru toată familia mea. Pentru sfinții Tăi, prietenii mei. Pentru sănătate. Pentru că Te-am simțit alături în bucurii și pentru că mi-ai rămas aproape în durere. Pentru că m-ai învățat ce înseamnă iubirea.
Cuvânt de încurajare de la Sfântul Nectarie
Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci,
Mai au nevoie adulții de „Înger, îngerașul meu”?
Cândva, pe-o scenă, un tip mătăhălos și cu față de mare dur se afla într-un punct critic. Poate că ultimul lui punct. În disperare de cauză, s-a pus în genunchi și cu o figură crispată a început să spună: „Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu… eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare!”. Per total, momentul a fost unul amuzant. Antiteza dintre aspectul insului și rugăciunea plină de inocență, cu gust de copilărie a stârnit râsul în sală. Inclusiv pe chipul meu.
Deși nu-mi mai amintesc contextul, secvența asta mi-a rămas vie în minte.
De vorbă cu stelele – visul unei nopți la țară
În alte vremuri, visam să am o căsuță la țară. Cu cât trecea timpul, cu atât visul se apropia de a deveni realitate. Astăzi, visul s-a schilodit și s-a îndepărtat, precum linia orizontului cea imposibil de atins. Astăzi, visul căsuței de la țară pare că s-a năruit. Doar pare,
Zile de bucurie, alături de Sfânta Parascheva
Aveam atât de vii în minte amintirile și trăirile din anul trecut, încât priveam spre jumătatea lunii octombrie 2016 și nu puteam să cred. Anul trecut făcusem așa și așa, eram acolo, vorbeam asta, mă bucuram de asta, în punctul acesta m-am oprit și-am găsit cel mai bun unghi de pozat, am vorbit cu femeia aia și ailaltă. În 2015 eram fericită și plină de vise. Acum, doar eram – și nu știam cum.
Cerut sau necerut, timpul trece. Și m-a adus față în față cu realitatea, cu actualitatea și cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva. Tradiționalele zile de muncă multă și de oboseală au fost așa cum mi le doream – dar cum, puțin credincioasă fiind, nu le mai speram.
Compunerică despre cum văd unii iubirea
Iubirea e liberă. Și frumoasă. E acceptare și corecție și luptă spre bine. E încredere și respect.
E jurnal de fericire și de amintiri. E rutină și furtună, e dulce și amar, e asemănare și completare. E împreună. E pentru o secundă sau pentru o viață. E suflet deschis și pansament pentru suflet. E sinceră. Doare – de prea multă iubire și bucură – prin nesfârșitele bucurii.
Iubirea e liberă. Liberă să înceapă, liberă să existe, liberă să se sfârșească. Cine crede în ea nu-și ține iubirile în lanțuri. Iubirea e îmbrățișare și eliberare. E apropiere și depărtare. Poate rezista și în neiubire și nu se sfârșește odată cu omul.
E responsabilitate și asumare, e inconștiență și invitație la visare. E binecuvântare.
Citește și:
Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri
Sunt și am fost dintotdeauna omul care a crezut în soarele care apare după furtună. Furtună provocată de mine sau provocată de alții, furtună din care am decis să fac parte, furtună în care am fost aruncată din greșeală sau cu forța. Până acum, slavă lui Dumnezeu, am reușit să tot văd soarele. Chiar și atunci când mă aflam mână în mână cu deznădejdea, soarele s-a încăpățânat să apară și pe strada mea. Parte din soare e și zâmbetul meu.
Foto: Oana Nechifor Zâmbet care, chiar dacă am crezut că-l voi pierde cândva, mi-a rămas aliat. Și nu e soare provocat de dinții poate (prea) galbeni :), ci e un soare și e un zâmbet care izvorăsc din suflet. Probabil că fără să zâmbesc aș muri.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
