100 de cruci la 100 de ani
În contextul sărbătorii Unirii Principatelor, dar și a celor 100 de ani de la Marea Unire, la Palatul Culturii din Iași s-a deschis expoziția „Crucea, de la comunitate la comuniune. 100 de cruci la 100 de ani”. Până pe 4 martie, dacă ajungeți în zonă, puteți vedea obiecte folosite în practica religioasă – icoane, cruci – și lucrări de artă contemporană, cu tematică explicit sau implicit religioasă. Tipologia obiectelor este variată, de la icoană la pictură de șevalet și sculptură, de la artă populară la artă cultă.
Punctul de legătură în toate îl reprezintă Crucea – jertfă de sine asumată, depășire a propriilor limite și a barierelor dintre noi, sprijin și nădejde, semn înscris în creație, al biruinței morții.
„Fragment de istorie” – Valentin Scărlătescu. Foto: Pr. Silviu Cluci Ce ție-ți place și altul îți face… deși nu meriți
E ușor să-ți vezi de interesul tău și să nu respecți. Să-ți vezi de drum fără să-ți pese foarte mult de modul în care parcurgi traseul. Meriți sau nu meriți anumite câștiguri? E ușor să treci pe lângă oameni și nici măcar să nu conștientizezi că rănești – prin indiferența ta, prin aroganța ta, prin furat singur căciula…
Ceva devine suspect, însă, când cei pe care tu nu i-ai respectat… te respectă! Când, în fața nepăsării tale, ei rămân oameni. Când, deși nu meriți, te vorbesc de bine, când îți zâmbesc, când se bucură că te cunosc,
18 vorbe de care să ținem cont
* Poate că realitatea e mai ușor de suportat decât imaginația. (Marin Preda)
* Veți fi liberi numai atunci când veți păși cu iubire spre cei ce vă urăsc. (Părintele Arsenie Papacioc)
* Obstacolele sunt lucrurile acelea îngrozitoare pe care le vedeți atunci când vă luați ochii de la visul vostru. (Henry Ford)
* Dacă într-o anumită faptă noi suntem vinovați 5%, iar alții sunt vinovați 95%,
Ești gata să mori?
Cine-a fost Sfântul Ștefan? Cel dintâi mucenic – ucis cu pietre, pentru credința lui în Dumnezeul cel Adevărat. Sfântul Ștefan a fost primul. Dar nu singurul. Și cu siguranță, nu ultimul. Mustește calendarul de sfinți mucenici – iar numărul sfinților de care nu știm e infinit mai mare. De atunci, din vremea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, până astăzi, listele cu sfinți mucenici continuă să se scrie în Ceruri. Până astăzi! Și probabil că sfârșitul nu-i aici… Tu ce (mai) faci? Ești gata să mori?…
Astăzi încă mai avem mucenici! Astăzi încă se mai moare pentru credință! Astăzi încă mai există oameni răstigniți pe cruce, precum Mântuitorul – pentru singura „vină” de a se numi creștini.
Astăzi, când noi nu mai putem de-atâta îmbuibare, când ne vizităm cu groază sărbătoriții, căci iar vom fi puși la masă și nu știm unde mai poate încăpea atâta chef pe stomacul și pe capul nostru… astăzi – încă se moare pentru Hristos!
Nimeni nu face rău de bine. Dacă am înțelege…
Cred că nimeni nu face rău de bine. Și, totuși, azi am auzit: Cine m-a rănit ar trebui să înțeleagă durerea mea și chiar s-o simtă, apoi, pe propria piele! Așa mi-a spus cineva, în timp ce eu îndemnam: Nu deveni cine te-a rănit!
Nu se dorea, teoretic, răzbunare, dar nici nu se putea trăi cu gândul că unul s-ar putea bucura după ce l-a făcut pe altul să plângă cu lacrimi amare. Scuza era… eu nu devin ca omul care mi-a făcut rău. Eu voi continua să fiu bun. Dar omul acela trebuie să plătească într-un fel sau altul, altfel nu-i dreptate în univers! Serios? Gândirea aceasta chiar te încurajează să te crezi (mai) bun?!
Cum putem trece așa, pe lângă oameni, fără să ne pese?
În pauza de masă, am plecat să plătesc telefonul. Când am trecut prin parcul de la Teatrul Național, pe spațiul verde, aproape de stradă, am văzut un om întins. Era slab tare și avea o geacă de iarnă groasă – ceea ce nu m-a ajutat prea mult când m-am oprit așa, de la un metru, să-l observ dacă respiră… Lângă el mai era și un par din acela scund, spaima oricărui părinte de copil mic. Totuși… parcă respiră. Dar dacă nu? Totuși… parcă doarme. Dar dacă nu? În jur, pe bănci și pe stradă, oamenii își vedeau de ale lor. Am zis un Doamne, miluiește-l!… și-am plecat și eu mai departe…
La întoarcere, pe lângă Primărie, polițiștii locali erau la o dubă – făceau schimbul de ture.
Ce-s fericirile închipuite?
În ultima perioadă, vorbesc tot mai des despre oamenii ce afișează pe Facebook o fericire peste limite. Nu-i bai – fiecăruia îi este permis să se prezinte așa cum își dorește. Și, totuși, se nasc de la fericirile închipuite cel puțin două probleme.
Oamenii care se machiază cu fericire ajung seara să se demachieze. Oricât ai vrea să te afișezi altfel în fața lumii, când rămâi tu cu tine cad toate măștile. Mi se pare greu să joci la dublu. Să fii cineva în lume și să nu te iubești – căci tu nu ești așa… Să fii tu însuți în intimitatea ta și să nu te suporți – căci nu-ți oferi timp să te cunoști, să te tratezi, să te bandajezi, să te vindeci, să te placi, să te accepți, să te simți bine în pielea ta. Stresat de ce-o spune lumea, ajungi în stadiul în care nu mai ai ce spune despre tine…
La ce-ți folosește o fericire închipuită, atunci când ai uitat ce gust are fericirea?… La ce-ți folosește o fericire închipuită, de vreme ce nu ți-o închipui pentru a o chema în viața ta, ci doar pentru a o folosi de… decor?
O viață mai presus de rețelele de socializare
La celălalt capăt sunt oamenii care observă fericirile închipuite și tânjesc după ele. Sunt oamenii care nu înțeleg să facă distincția între o viață completă și trăită cu bune și rele, și-o viață prezentată la paravan – din care ne permitem să promovăm doar zâmbilici și pufoșenii.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
