Dar clipa asta, cea de-acum…?
Foto: Andrei Prian Contează mult cine-am fost ieri,
Contează unde voi fi mâine,
Dar clipa asta, cea de-acum,Ce-aș face pentru o (anume) îmbrățișare
Unii spun că se simt bine
îmbrățișând copaci.
Eu mă simt bine
îmbrățișând oameni.
Dar aș deveni copacul cuiva(I)responsabilitatea unui „Te iubesc!”
Am citit undeva că, atunci când îndrăznești să spui cuiva te iubesc, devii responsabil de și pentru fericirea persoanei pe care (presupui că) o iubești.
Dacă am conștientiza în profunzime responsabilitatea aceasta, ar exista două variante de continuare a traiului. Să ne fie foarte bine sau să ne fie foarte rău. Un lucru e clar: n-am mai putea fi „căldicei” în iubire. Însă, mai cred că, de teamă că nu ne va fi „foarte bine”, mulți am alege din prima nefericirea. Măcar așa, preventiv.
Din acest punct de vedere e bine că, trecând peste teorii și plonjând în viața cea adevărată, descoperim că avem „dreptul” și posibilitatea de-a ne răzgândi.
A pierde poate însemna, uneori, un câștig
I-am permis oricui să mă piardă. Simplu. Pentru că n-am ținut niciodată cu forța pe cineva lângă mine. Nici în prietenie, nici în iubire.
Unele pierderi au fost banale. Altele au rupt carnea de pe mine. Însă toate și-au avut rostul. Până la urmă, orice pierdere s-a dovedit a fi un câștig. Pare c-o spun precum vulpea care nu ajunge la struguri. Și, totuși, o spun ca omul… eliberat. Nu pot căra pe cineva în spate doar așa, ca să dea bine la număr.
Rănită fiind, mi-am dat seama…
Astăzi, un om care n-a fost de acord cu o decizie de-a mea a vrut să arate asta printr-o jignire. Un om mare… și eu un păduche. Și-așa-s jignită de soartă. Așa că omul cel mare ar fi putut să mă învețe, nu să-și verse amarul. Dar a făcut și el ce-a putut, mi-am zis…
Și-am stat apoi să analizez ce anume m-a deranjat. M-a deranjat că nu avea dreptate. Și continui să cred că nu a avut în totalitate dreptate. Dar am cedat repede, c-am auzit eu că pacea e de patru ori mai mare decât dreptatea. Și m-a mai deranjat tonul. Tonul pe care l-a folosit în aducerea unor acuze gratuite, pe lângă subiectul de bază. Mda. Acolo m-am simțit cu adevărat deranjată.
Până la urmă, cum m-a deranjat? Ce anume mi-a „afectat”? Sufletul… aș spune, în primă fază. Dar apoi realizez: orgoliul.
Cuvânt de încurajare de la Sfântul Luca al Crimeei
Nu vă tulburați! Cum?…
Eram destul de tulburată și-am răbufnit. Le-am spus colegilor mei despre felul în care „văd” viitorul și m-am arătat în toată micimea și-n toată revolta neziditoare de ceva bun. Pentru că mi se pare absurd ca în vremurile noastre să pară o rușine credința, să fie luat peste picior omul care se prezintă ca fiind creștin – iar cei ce se autointitulează fără legături cu Dumnezeu și mai mult decât toleranți să fie intoleranți și să prigonească pe cei ce nu zic ca ei. Căci e total aiurea să te dai open minded și să înjuri creștinii în zilele noastre, la fel cum e aiurea să te dai patriot și să-ți nenorocești țara… Sunt multe chestiuni care nu se leagă. Și sângele meu fierbea.
Însă n-au trecut decât câteva minute și m-am calmat instant. Am căscat ochii mari, am citit, am recitit.
Înmormântarea unui prunc – o lecție dură de parenting
Participarea la înmormântarea unui prunc este o lecție dură de parenting… O lecție care te face să-ți zboare gărgăunii din cap! O lecție care te face să te întrebi ce te-apucă atunci când, acasă fiind, te enervezi din toate stupizeniile. Atunci când îți pierzi răbdarea și cheful de a fi calm și iubitor cu pruncul tău sănătos și voios.
De ce atunci când toate-s bune nu reușim să găsim timp suficient pentru copiii noștri? De ce nu învățăm alături de ei puterea de a trece repede, repede, cu drag și cu zâmbet peste toate mărunțișurile? De ce permitem certurilor, încruntărilor, tonului ridicat, lipsei de energie să ne secătuiască și să ne răpească atâtea clipe ce-ar putea fi mult mai bune?
Nu e vorba că nu ne-am iubi copiii. E vorba că
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
