Bani, noroc și-un Doamne ajută – credință tratată cu… amuzament
Niște oameni se chinuiau să lipească monede pe o icoană. Ptiu! Cu zel – parcă puneau recompense pe fruntea maneliștilor. Doar că la staruri se umblă cu hârtii de valoare, la sfinți merge și cu 10 bani…
– Așa, așa! Nu se prinde la toată lumea, dar și dacă se prindeee!, încuraja o doamnă trecută de prima tinerețe.
Și toți ăștialalți se chinuiau să fie ei cei la care să stea banul…
– Se spune că ai noroc și că ți se ascultă rugăciunile dacă se lipește banul,
Ce se face cu singurătatea
Singurătatea nu e de cerut. Nici de refuzat. Dacă apare la orizont, pur și simplu se trăiește.
În singurătate poți să te cunoști, să te descoperi mai bine. În singurătate poți să te analizezi și să te vindeci. În singurătate se cern multe, se acceptă multe, se schimbă multe.
În singurătate afli că nu ești, de fapt, singur.Din înțelepciunea mării: răul să îl scrii pe apă
Priveam valurile cum se sparg la mal și nu mă mai săturam. Dantelăria din spumă ștergea urme de pași, iar nisipul redevenea neted și proaspăt, sclipind în soare. Nu reușeam să-mi desprind privirea de la imaginile astea care mi se derulau înainte, ca într-un dans. Răul să îl scrii pe apă – am simțit că-mi șoptesc marea și un sfânt! Și m-am înseninat.
Uite-așa mi-a căzut baticul :)
Ieri încercam să conving pe cineva că Dumnezeu nu-i chiar atât de drastic și că nu stă cu bâta după noi – să ne faulteze pentru orice mărunțiș. Că uneori fix ăștia care ne dăm mari creștini punem garduri uriașe între noi și El. Că ținem la detalii și la picanterii, dar greșim fatal în cele simple, clare, exacte.
De exemplu, faptul că un om ține un post alimentar de șapte săptămâni nu mă impresionează în mod deosebit, dacă în aceeași perioadă de timp face, cu bună știință, o mulțime de alte păcate – din categoria celor mari, despre care și-un necredincios ar ști că nu-s motive de laudă.
Lasă-te smuls din prieteniile toxice – mâine le vei mulțumi neprietenilor
Timpul nu oprește în stație
Trece vremea, trece vremea… și mă trec și eu. Tic-tac…
Ieri ne minunam de 1 ianuarie, astăzi suntem deja pe 1 august. Toate-s la o aruncătură de băț una de alta și, totuși, cam cât de multe s-au întâmplat în această perioadă! Că le vedem sau nu, că le trăim sau nu, că le punem la suflet sau nu, că ne bucurăm sau nu, că ne supărăm sau nu… toate-și urmează cursul lor. Timpul nu așteaptă. Timpul nu iartă. Timpul nu stă la taclale și nici nu se oprește, când vede că noi ne-am oprit. Timpul nu ne obligă să-l urmăm – dar el merge mai departe.
Ne recunoaștem bolile?
Ne-am învățat să trăim clipa. Să nu ne gândim la boli sau la moarte – până în ultima secundă. Vor veni ele cândva, dar acum sunt toate departe. Să profităm! Nu ne dăm seama că multe dintre obiceiurile noastre ne îmbolnăvesc, trupește și sufletește. Nu ne dăm seama că tristețea – atât de nefirească și atât de des întâlnită în rândul tinerilor – este, până la urmă, o boală! Nu ne dăm seama că fericiri de moment se transformă, apoi, în goluri, în suferințe, în răni vizibile și răni mai grave de atât.