Ziua cea mai periculoasă din an
Și cum mă uitam eu astă noapte la Recrutul, nu știu cum să vă zic… dar FIX episodul de astă noapte era despre ziua cea mai periculoasă din an. Adică despre… Valentine’s Day.
Am zâmbit, realizând felul în care s-a pliat filmul pe realitate. O realitate care nu mă impresionează. Dar care, na, ce să zic… în State este „la ea acasă”.
Nu despre dragoste o să vă vorbesc sau despre felul în care ținem sau nu ținem noi această „sărbătoare”. Însă altceva mi-a atras atenția în film. La ședința de dimineață, polițiștii erau în alertă… tocmai pentru că se anunța o zi grea.
Citez:
Un influencer a dat-o în bară – abia acum ai ceva de învățat
O persoană publică destul de colorată ca vizibilitate – și, evident pentru oricine, destul de tristă în viața ei – a greșit rău. Cu alcool, droguri, condus cu permisul suspendat. Putea să iasă mult mai urât decât atât dacă, Doamne ferește, existau victime de pe urma teribilismului său. E bine că nu. Și, totuși, un influencer a dat-o în bară.
Persoana asta va plăti. Nu mă simt în niciun fel doritoare s-o pun eu la zid. Dar, ce să vezi. O pune acum toată lumea la zid. Cu aceeași ușurință cu care până mai ieri unii o suiau pe culmi ale gloriei. Alții se amuzau de ea și o urmăreau pentru cancan. Iar mulți – probabil cei mai mulți – o invidiau. Că are. Că face. Că drege. Motto-ul ei era, oricum, că mai bine plânge într-o mașină de lux decât pe o bicicletă. Ceva de genul.
Am perceput mereu această persoană publică – influencer?! – ca fiind un suflet chinuit. O cred că a vrut doar să fie „o fată iubită și fericită”, însă rolurile pe care le juca în public o îndepărtau mult de țintă. Supremația, aroganța, dorința de a-i pune pe toți la punct, stima de sine umflată cu pompa, autosuficiența… toate măștile astea ale ei urlau de durere.
Un drum prin labirintul senzorial – un minut și jumătate altfel
Am aflat că mă cheamă Ana, că am 8 ani și că trebuie să mă întorc de la școală spre casă. Mi s-au pus un ghiozdan plin în spate și o greutate la un picior. Apoi, mi s-au dat un portofel, niște căști și o pereche de ochelari caraghioși – cu lentilele colorate și groase, parcă parte dintr-un glob disco. Încă dinainte de a păși în labirintul senzorial, am simțit că mi se întoarce lumea pe dos.
În căști auzeam tot felul de zgomote stridente, voci, claxoane, sunete de ambulanțe în misiune. Părea să nu mă deranjeze atât de tare. Cel puțin, nu atât de tare în comparație cu ochelarii aceia care mă făceau să orbecăiesc. Vedeam neclar panoul de la intrarea în labirint – dar nu reușeam deloc să aproximez distanțele. Pășeam fricos, să nu mă lovesc și, totuși, dădeam cu mâinile prin aer, căci intrarea era mult mai departe.
Din mândrie ne prăbușim cel mai ușor
Putem fi buni. Minunați. Fantastici. Dar, dacă suntem exagerat de conștienți de atuurile noastre și ne fălim cu ele, dacă îndrăznim să ne comparăm cu alții doar pentru a-i disprețui, dacă nu ne doare inima de păcatele noastre și de greul prin care trece aproapele… atunci totul e compromis. Bunătatea nu e bunătate cu jumătăți de măsură. Nici minunăția nu mai e chiar atât de minunată, când există mândrie. Și putem rămâne fantastici – dar, cu siguranță, nu în echipa în care ne imaginăm, nu în topul în care considerăm că ne-am merita locul.
Este enorm de greu să fim smeriți. E complet la îndemână să ne umplem de mândrie. E ușor să ne smerim când știm că suntem super-extra-mega păcătoși. E greu să nu ne umflăm în pene când facem lucrurile așa cum trebuie, când toate merg perfect, când pare că nimic nu ne scoate de pe drumul cel bun. Și, totuși, tocmai mândria s-ar putea să ne vină de hac.
Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?
Oameni mulți la Sfânta Parascheva. Oameni liniștiți. Bine îmbrăcați, bine educați, cu emoții. Sunt pe cale, aproape de a-și întâlni Ocrotitoarea. Îi intervievez și mă bucur de ei. Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?, aud strigându-se în urma mea. Este o voce puternică, sigură, singură, asumată. Mă întorc și o văd pe Daniela. Un om. Un om pe lângă care – știe și ea – adesea trecem fără să-l vedem. Un om… bun de ocolit. Sau de privit cu milă. Sau cu superioritate. Sau cu teamă.
Un om ajuns, de acum, în apropierea raclei Sfintei Parascheva. Un om altfel. Și, totuși, un om al Cuvioasei, printre atâția alți oameni.
Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?… M-au marcat cuvintele ei. M-am întors să-i vorbesc. Cum să nu fie om? Cum să trec peste nevoia ei de a comunica?
Mironosițe de ieri și de azi
Așa cum 1 iunie, Ziua Copilului, își are echivalentul în Biserică pe 26 noiembrie, de ziua Sfântului Stelian, la fel se întâmplă și cu 8 martie.
Așteptarea omului iubit – o așteptare… activă!
Astă noapte am adormit cu zâmbetul pe buze. Citisem comentariul unei femei: Doamne ajută, foarte bine, aștept! Of, așteptarea asta…!
Postarea la care scrisese era despre iubire – și despre cum îți apare în viață omul minunat fix la momentul potrivit.