Si cand ne bucuram mai mult de tara noastra draga am ajuns sa ne intrebam daca mai suntem in ea sau nu. Salutare! Romania? Aici noi! Care noi?…

Vanzatorii vorbeau intre ei ungureste, iar cand se apropia cineva intrebau zambitori, in romana – Cu ce va servim? Am mancat mici, sau mai corect spus, miccs.

Am privit lacul, ne-am odihnit si ne-am propus sa nu plecam suparati. Fiecare poate vorbi orice limba pofteste.

Dar! Un mare DAR! Sa nu uitam ca suntem in Romania, bine?

In anul 2008 am trecut de multe ori pe acest drum – in delegatii – dar niciodata nu mi s-a parut mai frumos ca acum. Daca altadata mai inchideam ochii in serpentine si-mi infranam starea de rau, de data asta am tras pe nari cat de mult aer curat am putut si mi-am inundat privirea de minunatii.
Fiecare pietricica e un dar al naturii. Iar munca unor oameni care au facut pe acolo drum… e aproape de neinteles cand astazi nu mai suntem in stare nici sa astupam o groapa.

Fericiti si fermecati de toate minunatiile vazute, am coborat in oras. Am oprit masina aproape de o statie de autobuz. Vreo 15 oameni asteptau sa ajunga care incotro. Ne-am facut loc printre ei si am plecat la plimbare.

Imediat am dat de Muzeul de Istorie Naturala. Asta da noroc, am gandit, si am vrut sa intram. Ne-am izbit de o usa si de o sonerie. Am sunat. O doamna uimita cumva de vizita, ne-a anuntat ca muzeul este inchis pentru nu stiu ce motiv.

Ok. Pe partea cealalta, langa Primarie, tronau trei farmacii, foarte aproape una de alta. Cred ca lumea e tare bolnava pe aici…

Uite si o librarie! Sa intram, sa cumparam o brosura, ceva. Inauntru – vanzatoarea si inca o femeie. Intrebam ce-avem noi de intrebat, iar ele aproape ca nu busesc in ras. Erau atat de mirate! Un pliant despre Bicaz si imprejurimi???!!! Ok, ne spunem din nou. Dar ceva de vizitat pe aici avem? Ridica din umeri, dau din cap… realizeaza si ele ce Bicaz trist au.

Noi plecam debusolati spre masina si dam cu ochii de magazinul Adam&Eva.; Ok…

Ajungem in parcare – aceeasi 15 oameni asteaptau in continuare autobuzul.

Apoi am coborat la baraj. Barajul Izvorul Muntelui are inaltimea maxima de 127 de metri, grosimea la baza de 119 metri si lungimea de 435 de metri. Este al treilea dintre cele mai inalte baraje din Romania si al noualea baraj de greutate, ca inaltime, din Europa. A fost executat intre anii 1950 si 1960. Cata munca! Ce spendoare! Iar vederea este absolut fascinanta!

Miercuri dimineata m-am trezit cu floricele proaspat culese si cu un zambet.
M-am spalat, m-am pieptanat… funda rosie nu mi-am pus… si am fost gata de papa. Dar pentru ca in camera ar fi fost prea banal, George m-a invitat la picnic. Am urcat cateva sute de metri de la motel si-am ajuns intr-o particica de rai. Avem o tara tare frumoasa! Acolo am mancat si am sorbit din frumusetile ce ne inconjurau. Frumoase poze, nu? Frumos peisaj! Tot sa mananci in natura! Numai sa culegi si resturile dupa tine! E de-a dreptul sfasietor ca in tot acest context sa fii ingropat in gunoaie. Nu-mi place deloc vorba aceea – Romania e ok, pacat ca-i locuita – dar cand am vazut cata mizerie exista in raiul oamenilor, mi-a fost rusine fata de pamantul pe care-l calcam.

Aceasta poza este doar una dintre cele pe care le-am facut pe parcursul zilei. O poza de constientizare… si in acelasi timp o poza ce nu va putea fi marita – in semn de protest.

Marti seara a venit George acasa, m-a luat de-o aripa si-am zburat impreuna spre zari albastre.

Poate am vrut sa sarbatorim Pastele, sau Sfantul Gheorghe (La multi ani, iubitule!), sau 1 mai cu anticipatie. Sau poate ca nu am vrut nimic. Doar sa evadam. Si, ca niste scapati de acasa ce eram, am plecat fara sa stim exact unde. Ieseam cu masina din Iasi, dar nu aveam habar incotro ne indreptam. Ne-au insotit un rucsacel cu haine, o sacosa cu de-ale gurii si neaparat aparatul de fotografiat!

Intr-un final, am poposit la Motel Cristina. Mai exact, la 7 km de Bicaz, in drumul spre Poiana Largului. Acolo ne-am petrecut noaptea, iar ziua urmatoare (adica ieri) am fost turisti. Am vazut locuri frumoase. M-au bucurat multe, m-au intristat multe. Am facut poze la greu si ne-am intors acasa plini de energie.

Despre toate acestea, in episoadele ce vor urma.