• Doxologia

    Ionela Lungu dă viață personajelor din poveștile lui Ion Creangă

    Ce zi mai frumoasă, dacă nu cea de 1 martie, să o cunoaștem pe Ionela Lungu? S-a născut pe malurile Dunării, dar s-a regăsit „acasă” pe malul Ozanei, la Humulești. A făcut Facultatea de Construcții de Mașini la Iași, e profesor cu gradul I, a predat despre mecanism motor, instalații de ungere, desen tehnic. Însă acum 25-30 de ani și-a descoperit, din joacă, și o pasiune: modelajul în lut. Pasiunea a crescut, Ionela a devenit din ce în ce mai pricepută, școlile profesionale s-au desființat. Mulți profesori au rămas atunci fără colac de salvare. Nici experții în dezvoltare personală nu prea existau, cei care să ne spună că e nevoie să ne „regăsim”. Că e nevoie să avem un back-up, o strategie de a nu ține toate ouăle într-un coș, de a nu ne dărâma complet când ni se trage covorul de sub picioare.

    Martisoare Ionela Lungu - Foto Silviu Cluci
    În dialog cu Ionela Lungu – Foto: Silviu Cluci/ doxologia.ro
  • Doxologia

    Din culisele unui interviu cu Luiza Barcan, critic și istoric de artă

    Nu sunt cea mai cea cunoscătoare în domeniul artelor. Îmi știu bine limitele și limitările. De aceea, când mi s-a cerut să merg în scop de cercetare și de muncă la vernisarea celor patru expoziții de sculptură pe care le puteți vedea în această perioadă la Muzeul Mitropolitan din Iași, mi s-a pus un nod în gât. Una e să admir eu ceva pentru mine, alta e să transmit mai departe. Nu doar o simplă știre – ci mai mult de atât. Trebuia să descopăr eu ce anume. Libertatea e bună, dar uneori e tare greu când ți se oferă libertate și nu știi ce să faci cu ea. Nodul meu în gât și cu mine am ajuns la eveniment. Și, la un moment dat, când am auzit-o pe Luiza Barcan vorbind, am simțit că mi se deschid urechile și inima.

  • Doxologia,  Pentru minte,  Pentru suflet

    Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?

    Oameni mulți la Sfânta Parascheva. Oameni liniștiți. Bine îmbrăcați, bine educați, cu emoții. Sunt pe cale, aproape de a-și întâlni Ocrotitoarea. Îi intervievez și mă bucur de ei. Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?, aud strigându-se în urma mea. Este o voce puternică, sigură, singură, asumată. Mă întorc și o văd pe Daniela. Un om. Un om pe lângă care – știe și ea – adesea trecem fără să-l vedem. Un om… bun de ocolit. Sau de privit cu milă. Sau cu superioritate. Sau cu teamă.

    Un om ajuns, de acum, în apropierea raclei Sfintei Parascheva. Un om altfel. Și, totuși, un om al Cuvioasei, printre atâția alți oameni.

    Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?… M-au marcat cuvintele ei. M-am întors să-i vorbesc. Cum să nu fie om? Cum să trec peste nevoia ei de a comunica?

  • Doxologia,  Maria-Paula

    Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!

    După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!

    Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…

  • Doxologia,  Maria-Paula

    Mărturisirea din somn: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”

    Astă noapte am simțit-o cum se răsucește de pe-o parte pe alta și apoi rostește senin și clar, de parcă ar fi fost trează: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”. Apoi s-a făcut, din nou, liniște.

    M-a lovit pacea din glasul ei. Nu era tulburare. Nu era nici negare a realității. Copila mea știa că lângă noi e război. Și-l simțea ca parte din actualitate – cu teamă, cu asumare, fără deznădejde.

    M-am întors și am tras-o spre mine. Și-a așezat capul pe umărul meu și-am putut să-i sărut fruntea. Dormea. O mângâiam și-i vorbeam: „Suntem în siguranță. E pace, știi? În plus, Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă, să nu uiți asta!”.

  • Doxologia

    Sfârșitul nu-i aici – refugiații din lumea semnelor își continuă drumul

    Refugiații din lumea semnelor își continuă drumul! O continuare pentru textul: Refugiați în lumea semnelor. Și în lumea războiului.

    Poate că s-au mai întâlnit așa. În centrele lor de recreere. La petreceri. La o aniversare. Într-o excursie. Poate c-au mai stat la masă împreună, s-au bucurat de timp liber, și-au făcut câte o poză. Poate că s-au mai ajutat cu bagajele, poate că și-au mai supravegheat copiii unii altora. Poate că au mai dormit pe saltele. Poate că le-a mai fost dor.

    Astăzi, dorul doare altfel. Astăzi… excursia se numește refugiu. Iar unul dintre popasuri este Centrul de evenimente Agora. Peste o sută de ucraineni cu deficiențe de auz și de vorbire au fost găzduiți, până acum, la Iași. Unii vin, alții pleacă – e mișcare continuă. Și e comunicare continuă cu mâinile… și cu inimile fremătând de griji.

  • D'ale jurnalismului,  Doxologia

    Refugiați în lumea semnelor. Și în lumea războiului

    Mă aflu în fața unei uși mari și nu îndrăznesc să intru. Dincolo de ușă sunt oameni. Dar o categorie aparte: refugiați. Refugiați din Ucraina. Și, din această categorie, oamenii mei alcătuiesc o subcategorie: persoane cu deficiențe de auz și de vorbire.

    Se deschide ușa. Intru. Rămân pentru câteva clipe privind mijlocul încăperii, unde copii voioși se fugăresc și unde femei, dar și bărbați tineri stau la mese. Pare un centru de recreere. Apoi, privirile mi se izbesc de pereți și coboară spre pământ. Saltelele frumos ordonate și păturile mai puțin ordonate – ca atunci când te dai jos din pat, dar știi că te întorci – mă trezesc și îmi amintesc unde sunt.

    Stai! Cum de-s atâția bărbați tineri care au reușit să plece cu părinții, cu soțiile și cu pruncii lor? E război! N-au fost opriți la graniță?