Ioana Maria Dumitrașcu a păzit viața copilului său cu prețul propriei vieți
Pe Ioana Maria Dumitrașcu o zăream mereu activă și implicată în acțiunile Pro Vita Iași.
La un moment dat, am văzut fotografii cu Ioana în rochie de mireasă. M-am bucurat pentru noul pas din viața ei. Am aflat mai târziu că a pierdut trei sarcini. Apoi, Ioana a rămas din nou însărcinată. Ce bucurie!
O bucurie frântă pe 26 noiembrie în 2023, când un anunț al colegilor de la Pro Vita a șocat pe toată lumea: Ioana era față în față cu moartea. Pruncul său, la fel.
Părintele Nicolae Dima, tată de Ecaterina – interviu
Despre părintele Nicolae Dima s-a vorbit mult. Despre necazul lui… și mai mult. Toată lumea religioasă și mai puțin religioasă a fost cu sufletul la gură, în ultimii doi ani. Toată lumea aștepta și primea vești despre fiica dumnealui, Ecaterina. Toată lumea se ruga pentru Ecaterina. Astfel, părintele – în sens de preot, a ajuns și mai în centrul atenției prin statutul său de părinte – tată. Tată de Ecaterina.
Cu bucurie în suflet, după luni întregi petrecute prin spitale, după săptămâni întregi de comă…, după operații dificile, cu toții am primit vestea cea bună: Ecaterina a reînviat! E sănătoasă, e acasă, e o nouă Ecaterina. Doamne, ce minune! Doamne, ce drum greu a fost!
Când am auzit că am șansa de a mă întâlni cu părintele Nicolae Dima, de a face un interviu Doxologia cu dumnealui, am spus din prima că nu vreau să discut despre dramă. Despre verdicte medicale. Despre ceea ce deja s-a tot discutat și re-re-rediscutat.
Vinerea Mare – pentru ce „vină” a fost răstignit Hristos?
E Vinerea Mare. Săvârșitu-S-a! E Vinerea Neagră. Zi de doliu și de plâns.
E o zi de vineri pe care e nevoie să o înțelegem mai bine. În ajutor ne-a venit, în cadrul unui interviu Doxologia, părintele profesor doctor Paul Cezar Hârlăoanu, conferențiar doctor la catedra de Studii Biblice, în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Străniloae” din Iași.
Ionela Lungu dă viață personajelor din poveștile lui Ion Creangă
Ce zi mai frumoasă, dacă nu cea de 1 martie, să o cunoaștem pe Ionela Lungu? S-a născut pe malurile Dunării, dar s-a regăsit „acasă” pe malul Ozanei, la Humulești. A făcut Facultatea de Construcții de Mașini la Iași, e profesor cu gradul I, a predat despre mecanism motor, instalații de ungere, desen tehnic. Însă acum 25-30 de ani și-a descoperit, din joacă, și o pasiune: modelajul în lut. Pasiunea a crescut, Ionela a devenit din ce în ce mai pricepută, școlile profesionale s-au desființat. Mulți profesori au rămas atunci fără colac de salvare. Nici experții în dezvoltare personală nu prea existau, cei care să ne spună că e nevoie să ne „regăsim”. Că e nevoie să avem un back-up, o strategie de a nu ține toate ouăle într-un coș, de a nu ne dărâma complet când ni se trage covorul de sub picioare.
În dialog cu Ionela Lungu – Foto: Silviu Cluci/ doxologia.ro Din culisele unui interviu cu Luiza Barcan, critic și istoric de artă
Nu sunt cea mai cea cunoscătoare în domeniul artelor. Îmi știu bine limitele și limitările. De aceea, când mi s-a cerut să merg în scop de cercetare și de muncă la vernisarea celor patru expoziții de sculptură pe care le puteți vedea în această perioadă la Muzeul Mitropolitan din Iași, mi s-a pus un nod în gât. Una e să admir eu ceva pentru mine, alta e să transmit mai departe. Nu doar o simplă știre – ci mai mult de atât. Trebuia să descopăr eu ce anume. Libertatea e bună, dar uneori e tare greu când ți se oferă libertate și nu știi ce să faci cu ea. Nodul meu în gât și cu mine am ajuns la eveniment. Și, la un moment dat, când am auzit-o pe Luiza Barcan vorbind, am simțit că mi se deschid urechile și inima.
Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?
Oameni mulți la Sfânta Parascheva. Oameni liniștiți. Bine îmbrăcați, bine educați, cu emoții. Sunt pe cale, aproape de a-și întâlni Ocrotitoarea. Îi intervievez și mă bucur de ei. Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?, aud strigându-se în urma mea. Este o voce puternică, sigură, singură, asumată. Mă întorc și o văd pe Daniela. Un om. Un om pe lângă care – știe și ea – adesea trecem fără să-l vedem. Un om… bun de ocolit. Sau de privit cu milă. Sau cu superioritate. Sau cu teamă.
Un om ajuns, de acum, în apropierea raclei Sfintei Parascheva. Un om altfel. Și, totuși, un om al Cuvioasei, printre atâția alți oameni.
Dar cu mine nu vorbești? Nu sunt om?… M-au marcat cuvintele ei. M-am întors să-i vorbesc. Cum să nu fie om? Cum să trec peste nevoia ei de a comunica?
Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
