Postare serioasă și nu prea… despre ce-a vrut să spună autorul și despre ce am înțeles eu
„Supradoză de dor, cu lacrimi uscate, cu vise eșuate/ (…) Supradoză de dor, cu zile sfârtecate, nopți paralizate/ Dar de la asta nu se moare, din păcate.”
Așa cântă cei de la Taxi, alături de Irina Rimes. Făinuță melodia. Deloc faină rima. Din păcate?! Slavă Domnului că nu se moare. Nici de la dor, nici de la supradoză de dor,
E nevoie de educație – chiar și la volan!
Ieri, după prânz, ne întorceam din mini-concediu. La intrarea într-o localitate, exact în curbă, șoferul unui microbuz a sărit în fața mea, pe prima bandă și a oprit. În aceeași fracțiune de secundă! Slavă lui Dumnezeu că mi-a dat instinct bun și mașină ascultătoare…
Am frânat aproape la milimetru în spatele lui și-am tras aer în piept.
Notre-Dame înseamnă mai mult decât Notre Drame
Notre-Dame nu este Notre Drame.
Notre Drame e că am uitat demult ce înseamnă Notre-Dame.
Notre Drame e că ne-am învățat că Notre-Dame reprezintă doar niște ziduri pe lângă care dă bine să te pozezi. Notre Drame e că ne gândim la Notre-Dame doar ca la un obiectiv turistic, un punct istoric de interes, un muzeu vechi și fain – omițând a traduce sufletește Notre-Dame.
Notre-Dame este Doamna noastră, Mama noastră, Maica Mântuitorului nostru. Notre-Dame este, mai presus de toate, o biserică închinată Maicii Domnului,
Când binele te poate sfărâma în mii de bucăți
Există oameni care se bagă în treburile altora, crezând că fac bine. Nu doar bine – ci un bine uriaș, fără de care nu se poate trăi! În realitate, oamenii aceștia produc daune de neimaginat – și orice părea c-ar mai putea fi reparat se crapă în mii de bucăți.
În fața tuturor relelor, un asemenea om care se simte „salvator” te dezarmează. Căci e mai rău decât răul în sine. Iar deciziile tale finale ajung să nu mai țină seama de multitudinea relelor din trecut, ci se axează strict pe răul acesta – care pune capac.
Faza cea mai aiuritoare e că, într-un final,
Ce poate descoperi vulpea care n-ajunge la struguri
Uneori este în regulă să nu mai primești o a doua șansă. Știu că pare o nebunie ceea ce spun – dar e o nebunie testată. Când nu mai primești o a doua șansă, te vezi scos din balonul tău de săpun. Când ești vulpea care n-ajunge la struguri dispare zona de confort și ești obligat să reevaluezi situația. Să te reinventezi. Să te redescoperi.
N-ai fi făcut asta nici mort. Așa că, într-un fel, poți spune
Anda și șobolanul, burta și copilul
Anda crede că în burta unei mame e viață! Că un copil e unic din prima secundă. Motiv pentru care… Anda e o înapoiată. O necivilizată. O baticoasă. Și, logic, o pupătoare de moaște!
Anda a citit aseară o știre despre un șobolan drăguț și grăsuț, blocat într-o gaură de canal și salvat de un veterinar și de… OPT pompieri! Anda recunoaște că s-a amuzat un pic, că i s-a părut nițel exagerată intervenția – dar că, în același timp, salută gestul oamenilor și-i dorește șobolanului din Germania viață frumoasă în continuare.
Prăbușirea începe în 3, 2, 1… – … și prăbușirea a rămas o amintire
Uneori, găsești amintiri prin care poți revedea începutul prăbușirii tale! Doamne, e amețitor! Și-atât de departe e prăbușirea! Și-atât de uitate-s toate, încât nici nu mai reușești să povestești cu detalii câte te-au rănit.
Dacă te-ai chinui un pic, probabil că ai reuși să reînvii ceva. Dar îți dorești asta? Ești suficient de puternic? Ești vindecat? Spui că da – dar nu-ți vine să încerci marea cu degetul, doar ca să afli dacă-i udă!
Creierul e fantastic, prin modul lui în care închide unele părți de viață în dulapuri ferecate cu zeci de lacăte. Însă și sufletul e fantastic, prin felul în care permite câte unui lacăt să se deschidă… pentru a face curățenie.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
