În ce cană îmi beau azi cafeaua?
Cred că a devenit o întrebare chinuitoare în mintea unora dintre utilizatorii de Facebook. Un chin plăcut, bineînţeles – la care se supun, în fiecare dimineaţă. Pentru că, în fiecare dimineaţă, mă trezec cu urări de bine şi mă înec în cafele aburinde. Virtual, logic!
Şi-am stat eu şi-am observat… cana de azi nu prea este aceeaşi cu aia de ieri – nici cu aceea de mâine. Pe bune? E un soi de prezentare a modei cu ceşti şi căni de cafea?A fi sau a nu fi Charlie
Când unul mă înjură de mamă, îmi vine să-i sparg capul. Mă opresc, însă… pentru că-mi dau seama că nu are rost să-mi pun mintea cu el. Îmi dau seama… vorba vine. În realitate, mama mea cea înjurată m-a educat cam mult. În completare, credința mă învață să întorc și celălalt obraz. Nu pot face asta mereu. Totuși, în sufletul meu, furia îmi este frânată. Spun „Doamne, iartă-l!” și merg mai departe.
Mi-a fost înjurată mama! Dar nu pot, la schimb, s-o înjur și eu pe-a lui! N-aș fi decât o copie a celui ce m-a jignit. Vreau să fiu asta? Nu! Totuși, aș putea, foarte bine, să-l omor pe cel ce-a îndrăznit să se lege de mama. Eu m-aș transforma într-un criminal și toți ai mei ar fi blamați din cauza mea. El ar fi un biet trecător, ucis de-o nebună. Ori un ghinionist. Ori un martir… Însă, și-ar merita, pe bune, titlul de martir?!
Citesc tot ceea ce roiește pe net în ultimele două zile și mă minunez – atât de cei care sunt, cât și de cei care nu sunt Charlie.Vă rog, spălați-vă și după Bobotează!
Pe mine mă enervează expresia crede și nu cerceta. Scoasă din context, e una dintre cele mai folosite pentru a „justifica” îngustimea credinței și prostia unor oameni. În realitate, creștinul e dator să cerceteze, să învețe, să asculte, să deosebească Tradiția de „tradiții”. Așadar… vă zic de pe acum: spălați-vă și după Bobotează!
Zilele acestea, aproape obsesiv, ne confruntăm cu tradiția-superstiție în care ni se spune, și aproape ni se impune, ca opt zile după Bobotează să nu facem baie, să nu spălăm rufe, să nu ne îmbăiem copiii. Nu știm cum a apărut această practică, dar un lucru este cert: intri în gura băbuțelor, pe motiv că faci mare păcat.
Dar, oare, nu este mai mare păcat să stai nespălat atâtea zile? Nu te poate obliga nimeni să nu puți – însă, asta e doar alegerea ta. Nu poți pune nespălatul și nespălarea în cârca credinței.
După alegeri. Sfârșitul nu-i aici
Ură. Câtă ură am simțit în juru-mi, în ultimele două săptămâni, mi-e greu să exprim. În magazin, în taxi, printre străini și printre cei apropiați, în online și în viața de zi cu zi… Am stat între două tabere și m-am plimbat prin ambele bărci. Am încercat să înțeleg. Să fac liste cu bune și rele. Să păstrez un echilibru. Să nu mă enervez. Teoretic, nu m-am enervat. Dar, am plâns. Mult. De tristețe, de indignare, de neputință, de neîncredere, de necredință.
M-au durut ochelarii de cal. M-a durut ruperea totală între oameni, între prieteni, între familii.
Darul prietenilor plecați la cele veșnice
De cele mai multe ori necazurile – și nu bucuriile – ne apropie de Dumnezeu. În vremea înșelătoarelor fericiri bem și ne veselim, râdem, glumim, avem aroganța de a crede că toate ni se cuvin. Și atunci se mai întâmplă ca un om drag să se sacrifice pentru sufletul nostru. Sacrificiul lui – la moarte mă refer – se poate duce pe apa sâmbetei sau ne poate ajuta pe noi să trăim.
E aproape firesc ca în vremurile vesele să nu ne pese de nimic. Să nu credem în nimic, pur și simplu. Trăim vremea și vremurile și ne simțim atât de mari, încât putem da cu Dumnezeu de pământ. Oricum, nu credem în El. Oricum, nu avem nevoie de El. Oricum, nu se mai întâmplă nimic după viața asta. Căci, viața e făcută s-o petrecem până la adânci bătrâneți și să ne pierdem, apoi, în neant…
Încrederea asta nebună în propriile forțe se zdrobește atunci când aproapele nostru – frate, prieten, bună cunoștință ne spune pa. În orice vreme dar, mai ales, atunci când pa-ul ăsta vine mult înainte de vreme.
Concediu îndoliat
Hei, ce-i cu tine? Unde-i mișcarea pe care ai promis-o pe blog? Apari cu trei articole scoase de la naftalină și te faci că-s noi – când din concediu tebuia să te întorci cu energie pe plus? Unde-s pozele, unde-s poveștile? Unde e lauda ta – că ai mai îmbătrânit cu un an?…
Așa mă întreabă unii și alții, așa mă mai întreb și eu, uneori. Mintea și sufletul mi-s rătăcite, însă. Mă iau cu munca și încerc să respir. Apoi, mă năvălesc amintiri și regrete și neputințe. Mai scot un oftat, mai fac o cruce, îmi mai dau doi pumni în cap.
Ce-i viața asta… Am cununat de două ori. Ultima pereche mai mult nu e împreună, decât e. Iar prima pereche… era de vis! Veșnicii fericiți, frumoși și îndrăgostiți au ajuns la mare la o zi după noi, la 30 de kilometri mai departe de stațiunea noastră. Și, tot atunci, la câteva ore distanță, ea ne anunța că el nu mai e. Așa, pur și simplu!Pași înapoi
Am observat ceva…
Oamenii sunt fericiți să urce muntele pe spinarea ta. Dar, dacă nu se mai pot ține după tine… se opresc. Și, chiar fac niște pași înapoi. Culmea este că asta nu e totul. Se străduiesc din răsputeri să-ți pună și ție frână, piedică, laț în gât. Logic, sub o perdea de bune intenții.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase