Tradiție și partitură – două iubiri într-o inimă de rom
Un băiat de 14 ani cântă după ureche la acordeon, orgă și saxofon și visează cu partitură, papion și clarinet, spre marile scene ale lumii.
Atunci când vorbești despre satul Zece Prăjini, gândul îți zboară la muzică, la romi, la petrecere și la voie bună. Aflat la granița dintre județele Iași și Neamț, satul din comuna Dagâța și-a căpătat numele de la împroprietărirea cu câte zece prăjini de pământ a romilor sloboziți din robie. Numele a devenit renume – după ce ursarii s-au transformat în lăutari. În nicio casă dintre cele aproximativ 150 nu există vreun bărbat care să nu știe să cânte la cel puțin un instrument.
Sex feminin, etnie romă – exemplu de reușită prin educație
E o tânără ca oricare alta, cu studii superioare, cu o familie frumoasă și cu o viață bogată. N-a ținut niciodată cont de șabloanele în care societatea a vrut s-o încadreze și a ajuns să fie un model pentru femeile de etnie romă.
S-a născut într-o familie cu patru frați – cel mai mare, de 18 ani și cel mai mic, de 12 ani. Era fetița mult așteptată, minunea părinților și uimirea băieților casei. A trăit în puf, iubită și ocrotită, alintată și menajată. Astăzi e, în continuare, minunea lor. Căci dragostea și puful n-au stricat-o, ci au ajutat-o și-au încurajat-o să-și urmeze visele.
A fi sau a nu fi Charlie
Când unul mă înjură de mamă, îmi vine să-i sparg capul. Mă opresc, însă… pentru că-mi dau seama că nu are rost să-mi pun mintea cu el. Îmi dau seama… vorba vine. În realitate, mama mea cea înjurată m-a educat cam mult. În completare, credința mă învață să întorc și celălalt obraz. Nu pot face asta mereu. Totuși, în sufletul meu, furia îmi este frânată. Spun „Doamne, iartă-l!” și merg mai departe.
Mi-a fost înjurată mama! Dar nu pot, la schimb, s-o înjur și eu pe-a lui! N-aș fi decât o copie a celui ce m-a jignit. Vreau să fiu asta? Nu! Totuși, aș putea, foarte bine, să-l omor pe cel ce-a îndrăznit să se lege de mama. Eu m-aș transforma într-un criminal și toți ai mei ar fi blamați din cauza mea. El ar fi un biet trecător, ucis de-o nebună. Ori un ghinionist. Ori un martir… Însă, și-ar merita, pe bune, titlul de martir?!
Citesc tot ceea ce roiește pe net în ultimele două zile și mă minunez – atât de cei care sunt, cât și de cei care nu sunt Charlie.Bisturiul nu ține cont de etnie
A trecut prin multe momente menite s-o doboare. A plâns în fața lor, le-a stat împotrivă sau, pur și simplu, le-a întors spatele. Pe toate a reușit să le transforme în experiențe de viață.
„Sunt Alina Călin, medic rezident Chirurgie Generală, de etnie romă”. Simplu și la obiect – așa se prezintă, fără a-și ascunde zâmbetul cel frumos. Te pierzi în ochii ei verzi și parcă nici nu știi cum să mai continui discuția. Tonul ei sună atât de calm și de natural, încât te dezarmează.
ȘOC! S-a lansat Fonoteca Excelenței!
Ne-am tot obișnuit cu gândul că jurnaliștii-s setați pe rău. Pe sânge și pe false modele. Pe o fugă continuă după senzațional. ȘOC! Există și excepții! Deloc puține! Există și jurnaliști care nu uită că sunt, în primul rând oameni – că lucrează pentru oameni și pentru sufletele lor. Există și jurnaliști care luptă contra curentului și care vor să scoată la înaintare adevăratele modele. Din tabăra aceasta face parte și Raluca Daria Diaconiuc – una dintre cele mai de demult colege de-ale mele, din vremea Radio Iași.
C-aşa vrea publicul
În această dimineaţă am aflat, cu uimire, că fac parte dintr-un top 10 al celor mai vizitate postări de pe blogurile româneşti – din perioada 13-19 mai. Analiza a fost publicată de refresh.ro, în colaborare cu ZeList Monitor.
Jurnaliştii şi incendiul din mansardă
Eu știu că jurnaliștii sunt răi de felul lor. Că înfloresc maxim, doar-doar știrea o fi mai savuroasă. Colegă de breaslă cu ei… mă enervează peste măsură! Însă, de data asta, m-au provocat opușii câinoșilor. Se vede treaba că sâmbăta lumea se prostește și primește mură-n gură o informație, fără să se chinuie măcar să o treacă prin vreun filtru. Ce dacă e o știre despre un subiect grav? Nenorocirea abătută asupra unor oameni poate fi rezolvată dintr-un telefon – mai ales că, uite ghinionul, morții și răniții lipsesc cu desăvârșire! Și, apoi, să te deplasezi aiurea până într-un orășel mic precum unul numit… Huși – când tu ești ditamai jurnalist de… Vaslui – pe bune că ar fi jignitor! Ce dacă, reprezentând chiar importante agenţii de presă, împânzești prostii cu duiumul în toată ţara?
La Huși, mansarda de la un bloc cu trei scări a ars în întregime. 12 apartamente – din care opt locuite. Atât de în întregime… și atât de locuite (astea opt), încât bieții oameni au fugit din casă, așa cum i-a prins focul. Și-au rămas fără nimic altceva. Cu viețile lor, slavă Domnului, dar fără acte, bijuterii, bani, mobilă, electronice și electrocasnice… fără agoniseala ultimilor ani. Fără măcar o pereche de chiloți în plus față de aceea pe care o dețineau în momentul în care s-a dat alarma.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
