Concediu la mare
Îmi tot vine să amân scurta poveste de concediu, dar mi-e teamă că se întețesc ploile și mai vine și iarna – că expiră pozele cu marea cea frumoasă, cu soarele cel simpatic, cu nisipul cald și cu odihna de care ne-am bucurat! N-aș vrea să nu spun nimic despre perioada 22-27 august – primul nostru concediu în trei la mare!
* Drumul de la Iași la Eforie Nord a însemnat, pentru Maria, cel mai lung timp petrecut vreodată în scăunelul de mașină. Așa că, am pornit noaptea, pe răcoare, pentru ca ea să doarmă și, astfel, să i se pară că numai ce-a închis și-a deschis ochii, și-a ajuns la mare. N-a fost așa, deoarece o treime din drum a stat trează, ne-a cântat și ne-a arătat soarele ce răsărea din farurile mașinilor.
Au început Jocurile Olimpice
Jocurile Olimpice au reînceput – pentru a opta oară, de când sunt eu pe pământ. Dacă de la 1 sau 5 ani nu prea am amintiri, de la 9 și 13 ani am perfect, în minte, isteria ce ne cuprindea în fața blocului. Era Olimpiadă la televizor – dar, nici noi nu ne lăsam mai prejos! Toată puștimea participa la organizarea unui adevărat maraton de întreceri sportive. Marcam piste pentru alergare – viteză, făceam traseul pentru proba de rezistență, măsuram totul la milimetru pentru săritura în lungime și aruncarea greutății.
Țigani
Poate că sunt prima care ar trebui să urască țiganii. Culoarea pielii mele mi-a făcut suficiente probleme în viață, iar asocierea cu țiganii a venit natural – din și mai ales în copilărie. Am plâns mult și m-au durut acuzele. Mai tare mă durea faptul că nu înțelegeam ce ar fi avut copiii cu mine – chiar dacă aș fi fost țigancă.
A trecut timpul, am înțeles, într-un fel, motivele – dar, tot nu pot să urăsc. Mi-e ciudă pe unii țigani adulți, mi-e milă de mor de purandei, sunt mândră de cei care au reușit în viață și mă îngrozesc când aud unele sau altele, despre purandeii deveniți adulți. În același timp, mă îngrozesc, de toți cei care se fălesc cu faptul că sunt români, dar se poartă în lume ca ultimii birjari. Și mai rău decât țiganii! Mi-e ciudă pe noi, ca societate, pentru că în atâția zeci de ani nu am mișcat un pai pentru a educa, pentru a atrage, pentru a modela țiganii și pentru a-i ajuta să-și facă un rost în viață.Fiecare copil merită să conteze!
Îmi plăcea să mă arunc în braţele mamei, pentru a-i spune, de mii de ori, cât de mult o iubesc! Îmi placea să fug din braţele ei, pentru a descoperi lumea.
Cădeam şi mă ridicam, plângeam şi râdeam. Îmi consideram zgăncile ca fiind răni de război şi mă simţeam mândră de ele, ca de nişte averi, mărturii ale aventurilor mele. Atât de mare şi de minunată mi se părea lumea! Atât de fericită eram! Atât de puţin durau lacrimile şi durerile mele cele mai mari… – încât nu mi-aş fi putut imagina vreodată că alţi copii pot să trăiască suferinţa…Amintiri în întuneric
În această după-amiază, am stat o oră în întuneric. Pe la 17.30 s-a luat curentul. La noi, la un vecin, la unii şi la alţii – dar nu la toţi! Cei care aveau lumină se plângeau că nu mai au cablu, internet şi ton la telefon. Ba chiar am fost întrebaţi şi noi: Bine, bine, nu aveţi lumină, da’ cablu aveţi?!? Am izbucnit instant în râs! 🙂
Mariei i-a placut mult atmosfera asta, romantică. Am aprins candela, ne-am jucat cu lanterna, cu telefonul şi am mâncat la lumina lumânării. Lumânarea mi-a amintit de copilărie. Pe vremea mea…
Despre lacrimi
Am fost, mereu, o plângăcioasă. Mi-am promis de zeci şi sute şi catralioane de ori că n-o să mai vărs lacrimi în toată viaţa mea! Nici măcar o lacrimă. Şi m-a ţinut. Uneori, două săptămâni… alteori, două ore… Motive s-au găsit şi încă se găsesc. De necaz sau de bucurie, impresionată de un minut special sau de o dramă, într-un moment de furie sau, pur şi simplu, din dorinţa de a mă descărca.
Lacrimile. Au nevoie să iasă și ele la suprafață. Am plâns singură, în camera mea, dar şi în faţa altora, oferindu-le satisfacţie. Am preferat, în schimb, să plâng şi să pot spune ce am de spus, decât să simt un nod în gât, să-mi sugrum lacrimile şi să las o discuţie neterminată. De multe ori, am greşit. În alte rânduri, m-am felicitat pentru curajul şi nebunia ce-au răbufnit din lacrimi. De fiecare dată au urmat, logic, noi şi noi promisiuni care să-mi ţină ochii uscaţi. Pentru încă două săptămâni… pentru încă două ore.
Chiţ-chi-neaţa!
Astăzi, m-am trezit cu ceva pe gât.
Pus pe glume, omul a vrut să-mi spună Bună dimineaţa! prin intermediari :).
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
