Dă-mi, Doamne, anii tinereții – și-ai mei cercei de-acum :)

La 14 ani am primit cadou un ineluș din aur. Subțire cât un fir de ață, cu un model sub forma unui nod. Era atât de finuț, că abia se vedea. Dar eu îl vedeam, îl știam și-l ascundeam cu tot cu mână, de multe ori, sub bancă – atunci când aveam ore cu vreo profesoară care strâmba din nas în preajma „domnișoarelor din noua generație”.

Cu inelul acela și cu veșnicii mei cercei din aur mi-am făcut toată adolescența și o parte din tinerețe. Mda… pe vremea aceea, bijuteriile erau pentru mine ca și poșeta plină cu de toate, pe care nu-ți mai vine s-o mai înlocuiești, până nu i se rupe o toartă…

Un moment de relativă schimbare a venit după ce m-am măritat și am rămas însărcinată. Nu știu dacă presimțirea că voi avea fată ori joaca hormonilor au avut vreun rol în asta, dar la oglinda din dormitor a răsărit o sârmuliță pe care au început să se agațe, de la zi la zi, tot mai mulți și mai colorați și mai faini cercei. Cercei cu pietricele și diferite modele drăguțe dar, până la urmă, obișnuite, plus cercei mai puțin obișnuiți, dar foarte serioși :), sub formă de pisici, bufnițe, cireșe, cai, oameni de zăpadă, fluturi…

Ceea ce consideram inițial a fi de neconceput, să nu te „asortezi” ca material de bijuterie din cap până-n picioare a devenit, apoi, un lucru cât de poate de… de conceput! Pentru că oricât de dragi mi-ar fi cerceii, la aurul de la mâini n-am renunțat niciodată. Pentru că în lumea din capul meu, poți împodobi degetele unei doamne cu orice bijuterie, din orice ar fi făcută, dar parcă tot mai ok e când vorbești despre verighete și inele logodnă din aur.

Așa că, fără a face abuz de combinații, aurul mâinilor mele a devenit bun prieten cu tot felul de alte accesorii simpatice pe care astăzi îmi place să le schimb și să le potrivesc, cum știu eu mai bine. Astăzi nu-mi mai e lene nici să-mi mut lucrurile dintr-o geantă în alta, nici n-aș mai suporta să mă îmbrac doar în negru sau în culori cernite.

Astăzi am vorbit despre bijuterii și despre accesorii așa cum, cu anii mei de acum, m-aș fi gândit să vorbesc în adolescență. Și, totuși, mă descopăr mai babă atunci, decât acum… și nu știu dacă doar mi se pare mie sau dacă… tind să întineresc, de la zi la zi :).

Frumusețea sau vârsta nu stau în cercei sau în inele, nici în sticlă, plastic ori aur – ci în felul în care te simți și te porți. Și, totuși, stările și respectul și stima de sine sunt „trădate” și de micile detalii, care fac diferența.

La voi, fetelor, cum e povestea? Ați fost atât de faine, de vii și de colorate dintotdeauna sau ați avut de lucru cu pruncul emo din voi? 🙂