Când gura lumii te aruncă pe geam

Am auzit cândva, în fugă, o știrucă despre o mamă a trei copii, paralizată de la brâu în jos. Paralizată în urma unei căzături de la etaj. S-a aruncat de la etaj, mai bine spus. S-a aruncat… ca să trăiască! În casă, bărbatu-său o bătuse bine și acum se îndrepta spre ea cu un cuțit. Poate s-o ajute să taie un tort, poate s-o tranșeze. Ideea e că, în acele momente de groază, pentru a trăi, femeia a ales aproape să se sinucidă.

Astăzi e victimă, doar pentru că a avut norocul să trăiască. Astăzi e, atât cât poate, fericită, alături de copiii ei. Se mișcă greu în căruț, dar îi ajută pe prunci, îi ocrotește, îi iubește. Dacă n-ar fi supraviețuit impactului, pentru gura lumii era doar „o mamă nebună, pe care cine știe ce-o fi apucat-o, de și-a încheiat socotelile cu viața. Nu s-a gândit la copii, nici la bietul ei soț, cât de mult vor suferi”.

Ce însemnă toate astea? Înseamnă că niciodată nu știm mai mult de lungul nasului nostru, dar suntem veșnic cunoscători. Ne permitem să comentăm, să judecăm, să acuzăm. De pe la colțuri, de pe după garduri, din confortul nostru de care oricum ne plângem – toți sunt mai varză decât noi. Noi știm. Noi am fi făcut mai bine. Noi n-am fi pățit așa. Noi… suntem perfecți!

Feriți-vă de… gura lumii!

De când am auzit faza asta, mă tot minunez. De mine, de tine, de noi. De involuția omului evoluat. Înainte, dădeai un pârț și tot satul știa că te-ai c***t de sus și până jos. Acum, informația se răspândește într-o secundă în toată lumea cea mare – și orice nimeni, din orice cotlon de univers poate să vină să-ți spună cum ar fi făcut el, ca să nu fie atât de prost ca tine. Gura lumii poate să pună verdicte, poate să scuipe, poate să te acuze de toate făcutele și nefăcutele și, cu siguranță, știe. Știe cum ar trebui tu să-ți faci meseria, cum ar fi făcut el dacă era în locul tău, cum ar trebui să te porți cu bărbatul, cum ar fi trebuit să-ți crești copilul, cum ar fi trebuit să pășești pe Lună, ca să nu-ți apară umbra în poză. Știe cum se fac banii (dar el n-are), știe secretul vieții veșnice (dar el nu vrea să trăiască o veșnicie), știe cum să salveze lumea de sărăcie (dar nu dă un colț de pâine la un amărât), știe tot.

Ba chiar despre femeia asta știe! Știe că, dacă era în locul ei, își umfla pieptul, îl lua pe bărbat de ciuf și-l arunca pe el pe geam. Sau, dacă ar fi fost neapărat să sară, ar fi știut poziția corectă a zborului, ca să pice în picioare. Știe toate astea, pentru că femeia, slavă Domnului, trăiește și-a apucat să-și spună povestea. Dacă nu, omul nostru tot știa. Știa c-a mai scăpat pământul de-o fraieră care n-a înțeles să aprecieze căldura căminului, prietenia celor din jur, interesul autorităților, florile care-i zâmbeau de la fereastră și pacea lumii.

Citește și: 

Șapte lucruri pe care le spune lumea fix atunci când ar trebui să tacă