Ora de religie. Greul de acum începe

E doar o fărâmă de luptă câștigată. Iar lupta nu e cu alții, ci cu noi înșine. Suntem creștini și, io’te șoc!, mulți recunoaștem asta. Suntem binecuvântați să fim creștini – dar, nu trebuie să ne mulțumim cu vechea ori cu proaspăta descoperire. Binecuvântarea nu vine din prea multe merite, ci din prea multă Iubire.

A ne culca acum pe lauri înseamnă a ne mulțumi cu o fărâmă de luptă câștigată și cu un întreg război pierdut. Căci, greul de abia acum începe. S-a câștigat o șansă. Revenind în vechea stare, aia de amorțire și de lâncezeală, de lipsă de comunicare și de implicare, de binecuvântare prost înțeleasă, nu vom face decât să ne autodistrugem. Iar atunci va fi exclusiv vina noastră!

Pentru că vina altora… nu a fost decât aceea de a ne trezi! De a ne uni! De a ne ține în stare de veghe! Nu s-au gândit, bieții, că vom avea puterea de a strânge rândurile încă o dată, pentru încă o luptă! Îmbătați de faptul că la sfârșitul anului am avut curajul de a vota omul, în defavoarea ortodoxului fariseu – și-au imaginat că am întors spatele credinței. Că prin nediscriminare, toleranță și obiectivitate (de care suntem acuzați c-am duce lipsă) am uitat de Dumnezeu și că ne permitem să ne lăsăm copiii în bătaia vântului.

Am demonstrat, însă, încă o dată, că în mijlocul furtunii și în al 12-lea ceas știm să chibzuim și să alegem corect. Al 12-lea ceas a trecut. Avem mult de muncă și de luptă acum, cu noi înșine. Toate greșelile amintite în dezbateri și toate minusurile cu adevărat existente trebuie reparate. Trebuie să ne recunoaștem părțile de vină și rănile, pentru a ne putea vindeca.

Trebuie să readucem în mijlocul discuțiilor copiii. Și pe Dumnezeu. Și bucuria că Dumnezeu este Iubire! Atunci, copiii vor veni și vor reveni mereu cu drag la ora de religie. Și vor înțelege mai bine decât noi, cei mari, care-i faza cu nașterea lumii, cu Maica Domnului și cu toți sfinții care ne ocrotesc, cu implicarea în viața unei biserici și cu credința că viața nu se sfârșește o dată cu bătăile inimii.

Copiii noștri nu sunt proști!  Și nu o oră din 168 – câte are o săptămână – îi va spăla pe ei pe creier! Copiii noștri vor primi informații pentru minte și pentru suflet și vor putea apoi, în cunoștință de cauză, să creadă sau să nu creadă în „poveștile” ce li se spun. Vor putea să se atașeze de profesorul de religie sau să-l taxeze pentru lipsa tactului pedagogic – după ce toți dascălii au conștientizat deja, sper!, că nu predau un simplu obiect, iar aroganța, dezinteresul, plictiseala și amenințările cu focul iadului n-au ce căuta la CV.

Copiii noștri nici la biserică nu se vor duce pentru că „așa trebuie”. Și, nici nu se vor duce „acolo unde trebuie”. Vor merge acolo unde vor găsi uși deschise, un zâmbet și-o vorbă bună și, inclusiv acolo unde vor simți că banul lor mult, puțin, luminează mai mult decât un buzunar.

Copiii noștri nu sunt proști! Și, nici n-au nevoie de privarea unor „ore de îndoctrinare” pentru a se deștepta. Copiii noștri vor fi cei care, prin exemple și contraexemple de acasă, de la ora de religie, din viață și de la biserică vor demonstra că a fi un bun creștin nu înseamnă „crede și nu cerceta”, nu înseamnă a te face preș în fața tuturor, cum nu înseamnă nici a sări la beregată sau a îndepărta pe cei din jur, pe motiv că-s mai altfel decât ei. Copiii noștri vor simți că s-au născut creștini pentru ceva mai mult decât a fi numiți „pupători de oase”. Ei ne vor ajuta, poate, să înțelegem, că rugăciunile simple și spuse din toată inima își află răspunsurile, iar răspunsurile generează mulțumire!

Fără intenția de a jigni, subliniez că n-am nicio pretenție să înțeleagă cele ce spun vreun autointitulat ateu sau, pur și simplu, vreun credincios la el în suflet, la el acasă – pornit total împotriva orei de religie, a bisericilor ridicate în defavoarea școlilor și spitalelor sau a popilor burtoși, setați pe câștiguri ușoare. Pentru că lupta mea nu e cu ei.

Lupta mea e cu mine și cu tine – om din sistemul de învățământ, profesor de religie, preot, mamă, tată, simplu credincios aflat în „partidul pro-religie”. Lupta noastră e să înmulțim fărâma dobândită acum. Să n-o risipim, să n-o aruncăm, să n-o uităm. Să profităm de bobârnacul care ne-a zdruncinat și să învățăm ceva de pe urma lui. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate încercările ce ne amintesc că suntem vii! Să ne creștem frumos copiii, în dragoste și respect, în înțelegere, în minte deschisă și suflet curat, într-o grijă sporită pentru binele și ajutorul aproapelui.

Avem multe de făcut și doar din exterior par a fi toate floare la ureche. Avem de câștigat sau avem de pierdut. Rezultatul ține de noi și de felul în care vom continua să luptăm. Capul drept, comportamentul decent, propriul exemplu de bun creștin – dar, nu strigat în gura mare, ci asumat în traiul de zi cu zi – toate acestea constituie un avantaj. La polul opus, superioritatea și îngâmfarea, gura mare și mintea puțină. deciziile luate la nervi și fără strop de rugăciune, toate ne vor duce la vale. Și toate vor întări pecetea de îndoctrinați și de habotnici pe care deja o purtăm.

Luptele noastre nu sunt cu alții. Luptele noastre sunt cu noi înșine. Și cu încercarea de a fi în fiecare azi un pic mai buni decât ieri.