Șocul de a îți găsi parul din ochi
Faza aceea cu paiul și cu parul e perfect adevărată. Știu că, în general, nu ne place să constatăm că avem un par în ochi. Doar suntem cei mai corecți, cei mai drepți, cei mai imaculați. Inclusiv atunci când greșim o facem pentru că… altfel nu s-ar putea. Așa ajungem să greșim, doar ca să avem dreptate.
Trec ore și zile și ani la rândul, în care dăm din cap dezaprobator, atunci când alții o iau pe arătură. Ce dacă devierea lor e cam aceeași și, poate, chiar mai puțin semnificativă? Ne pasă de durerile noastre și-s cele mai mari din lume, pentru că-s ale noastre – dar relele le închidem într-un sertar și nu le comparăm. Nu neapărat de teamă, cât din siguranța că sunt și ele acolo, cantitate neglijabilă!
Surpriză! Încuietoarea se va rupe când nici nu ai mai crede că e posibil să se mai întâmple ceva! O vor rupe alții – sau, inexplicabil, o va rupe chiar propria ta conștiință. O amintire îngropată se va iți ca un norișor pe cerul senin al vieții tale, și-ți va descoperi o ditamai furtună și un ditamai par! În ochi! Cu toate astea, ai fost atât de orb încât, privindu-te în oglindă, nu ai observat decât mici așchii sărite din el – infinit mai mici decât paiele confraților tăi.
Sunt multe bune care se clădesc, din păcate, și pe rele. Și, totuși, e atât de trist să constați că inclusiv tu ai ceva putregai la temelie! Râd alții și te consolează – și-ți spun că nu e mare lucru, că toți greșesc. Dar cum să greșești tocmai tu? Cum să te descoperi acum, de parcă te-ai privi din exterior? Atunci nu erai tot tu? Nu aveai aceeași conștiință? Cum de acum nu ți se mai par pașii greșiți la fel de firești?
Sunt întrebări multe, care par să te copleșească. Of, mai bine rămâneai orb… Însă, dacă tot ai văzut ce era de văzut, străduiește-te să-ți ocrotești, de azi înainte, ochii. Învață să-ți recunoști parte din greșeli, să-ți ceri iertare, să te străduiești să nu mai greșești. Învață ca, în continuare, să nu mai accepți acea greșeală, dar să nu-i săgetezi pe cei care vor greși. Unii pot fi îndreptați din mers, iar alții trebuie să dea, pur și simplu, singuri cu capul. Nu-i judeca. Poate ai fost ca ei. Poate că ajungeai ca ei, dacă nu aveai oameni frumoși în jur și dacă te părăsea de tot conștiința…
Mergi înainte! Și ai grijă de parul tău. Nu e niciodată cel mai mic, nici nu e cel mai nesemnificativ – tocmai pentru că este al tău și-l porți cu tine mereu!
9 Comments
adriana
Mare dreptate ai,anda! Nici ca puteai spune mai bine. Oricat de mult ne-ar intelepti viata, tot ne e mai la indemana sa-i vedem pe ceilalti,inaintea de a ne vedea pe noi. Pai,daca nu ne privim in oglinda,ne e greu sa ne vedem,nu? Si,atunci,cum sa ne vedem fara oglinda,cand ne e mai lesne sa ne vedem in oglinda, in actiunile celor din jur, dar fara a ne da seama de asta?
anda_elena
Mda… Din păcate, la dreptate se ajunge când îți descoperi parul. Deloc plăcut. Și… deloc plăcut sau ușor de mărturist…
Însă, dacă experiența mea poate preveni/ ajuta pe cineva, atunci merită împărtășită.
G
Eu știam de bârnă, cred că merge și parul. Acum mă gândeam că parul poate o fi mai ascuțit, dar poate și bârna mai grea, pe care durere s-o alegi? 🙂 De multe ori e destul de greu să-ți dai seama că greșeală e în sânul tău, apoi când o vezi, greu de acceptat, de trecut peste justificări ori peste vinovăție ori peste câte altele, de recunoscut în fața altora… Se mai întâmplă și că recunoști și celălalt te înțelege, dar tu nu poți totuși să te accepți… un fel de Iuda… :-)… Exact la astea „meditam” azi și zilele astea și uite că am dat acum peste cuvintele tale 🙂
PS: când am folosit persoana a doua, m-am referit la om în general
anda_elena
Da, cred că se folosesc amândouă variantele.
Cât despre Iuda, greșeala lui nu a fost neapărat trădarea, cât lipsa încrederii că mai poate repara ceva. Atunci când și-a luat viața, a renunțat la luptă și la orice fărâmă de nădejde.
Așa că noi, în viață, să profităm de ocaziile în care ne vedem bârna sau parul și să încercăm să mai reparăm. Putem fi mai buni. Dar, ține doar de noi!…
G
Mă uit așa la cuvinte, și vuiesc literele ca pe o autostradă aglomerată. Pauză. Și iar. În tine însuți. Îmi pare că ar fi atât de multe nuanțe. De Iuda. Neacceptarea ca om „greșit”, credința că orice faci nu mai șterge ce-ai făcut (ce ți-e și cu credința asta…), criticul interior nu mai e satisfăcut de micile cârpeli de după.
Când am citit „a renunțat la luptă” m-a lovit gândul că, dimpotrivă, a dus lupta până la capăt, în război de obicei se ucide, în 😀 iubire 😀 nu s-ar ridica sabia. Oricum, nu știu eu ce-a fost în omul Iuda, presupun doar pornind de la experiențele mele.
Spui fain. Doar că na, vorba aia, putem dacă putem :-P. Cred că știi momentele, perioadele când stai înlemnit și te uiți la stele verzi sau cai sau mai știu eu ce (după preferință), nu mai merge nici încolo nici încoace (parcă mai rău ca-ntr-o mlaștină cu noroi „viu”) și-atunci e-atunci ;-). Da’ poate că tot e ceva când încă mai vezi unde ești ;-). (Ce de emoticoane am mal lăsat!)
G
Am lăsat un feedback aici și un altul în altă parte, cel de aici nu apare, celălalt da… A fost ceva aiurea în cel de aici? dacă vrei să-mi zici, mi-ar fi de folos, mulțumesc!
anda_elena
Bine că ai spus. Scuze, se dusese mesajul în spam.
G
Ok, multumesc! 😉
Pingback: