Nefemeile statului şi copiii

8 martie pică, anul acesta, sâmbătă. O zi, teoretic, liberă. O zi sigur liberă pentru o anumită categorie de femei. Dacă e să mă bucur de ceva, e că acele femei vor petrece o zi liberă de drept – și, nu una cadou.
Anul trecut, pe vremea asta, aveam aproape trei săptămâni de când nu reușeam să aflu nimic despre finuțul nostru. După șapte luni de la naştere și ceva mai puține luni de când îl cunoșteam noi, timp în care ne-am interesat constant de el și în care am luptat cu toate forțele să-l eliberăm din propria-i viață (zăcea abandonat, într-un spital, sănătos, dar o mică legumă, neinteresant pentru nimeni – deoarece nu avea certificat de naștere), acum ei, dar mai ales ELE, deciseseră că-i suntem dușmani.
După o perioadă de groază, în care ne împrieteniserăm cu toți cerșetorii și cu toți boschetarii, în care ne-am pus chiar viața în pericol pentru a face munca autorităților și pentru a găsi mama (care să-și facă buletin, pentru ca el să poată avea certificat…), după ce am reușit să-l scoatem din spital și să-l aducem la un dram mai bine și în atenția asistenților maternali – ni s-a dat în cap. Tocmai de către femeile care știau prin câte am trecut pentru el și cărora nu le-a păsat niciun moment de zbuciumul nostru.
Anul trecut, în ajun de 8 martie, trecuseră aproape trei săptămâni… Finuțul nostru ajunsese, în sfârșit, în grija unui asistent maternal și în sânul unei familii. Îl dăduseră, însă, în cel mai mișelesc mod. La o zi după ultima vizită și la o oră înainte de o nouă vizită a noastră. Gata, s-a dus! Nu mai putem oferi informații, decât dacă asistentul maternal va fi de acord! Omiseseră să anunțe că singura femeie adevărată – asistentul maternal – lăsase, încă din prima clipă, un număr de telefon pentru mine!
În ajun de 8 martie, am sunat – pentru a câta oară!? – pe una dintre acele femei. A părut să i se facă milă de mine și să vrea să mă ajute. Dar, știți, sunt pe teren și nu mai ajung azi la birou să vă dau numărul. Mâine, chiar dacă e vineri, suntem libere, că e 8 martie… Așa că, ne mai auzim luni! În acel moment, am răbufnit!
Aloooooo, femeie de la Direcția de Protecție a Copilului! Ție nu ți-e rușine?! Nu te mustră conștiința ta de femeie, poate de mamă, că într-o zi în care ar trebui să muncești mai cu spor, tu-ți bați joc, încă o dată, de copii? Nu ți-e rușine că pentru tine și pentru voi, fiecare zi e un veșnic 8 martie, iar copiii pentru care ar trebui să luptați din răsputeri sunt neinteresanți, doar niște producători de pamperși căcați?!
Tot veninul și toată frustrarea ultimelor zile le-am revărsat asupra ei – de nu mă mai recunoșteam. Și-am înțeles, atunci, cât de chinuitoare și sfidătoare sunt timpul și femeile acestea… pentru familiile care-și doresc să adopte un copil. Care se lovesc de pereți, de uși, de telefoane trântite nas, care înnebunesc de durere și, care devin, mai apoi, incompatibile cu pruncul – căci, vezi Doamne, testul psihologic făcut de muierile de la Direcție este în favoarea copilului, care nu poate fi dat unor oameni sănătoși la cap, dar înnebuniți de sistem…
Recunosc… la răbufnirea mea, pe bună dreptate, ar fi putut să mi se dea cu flit. A fost, însă, momentul în care am reușit să trezesc pe cineva. Căci luni – după 8 martie, telefonul a sunat și, de la celalălat capăt al firului am auzit un scâncet de copil! Tanti la care, după multe vorbe educate, urlasem, dăduse numărul meu asistentului maternal. La o femeie minunată, care m-a sunat în următoarea secundă și care aștepta momentul dialogului de cu trei săptămâni în urmă!
Am avut o umbră de dezamăgire, atunci când am aflat cât de departe de Iași ajunsese finuțul meu. Mi-am mușcat pumnii când am aflat și că, în situații din astea, șpaga e la putere. Că aș fi putut, cu bani frumoși, să-mi aleg o familie de aici, mai de aproape. Am fost atât de naivă și de încrezătoare în ele! Ele, alea încruntate – mi se păreau rele. Însă, ele, alea zâmbitoare și binevoitoare erau și mai parșive!
Cu toate acestea, acum, în preajma lui 8 martie, sunt fericită! Dumnezeu este singurul care nu mi-a înșelat așteptările. M-am încrezut în El și, când toți oamenii m-au trădat, El și cu sfinții Lui au ghidat lucrurile în așa fel, încât, într-un final, totul să fie bine. Nu neapărat pentru noi, cât pentru finuțul nostru. Să fi plătit cât aș fi plătit, nu cred că ajungea într-o familie în care să fie atât de iubit și atât de bine îngrijit! În care să înflorească și să recupereze atât de repede șapte luni petrecute doar la orizontală, într-un pătuţ… Şapte luni în care a mâncat doar lapte praf… Mă uit în urmă, ca la un vis urât din care, unii copii încă mai fac parte!
Mă uit în urmă și, cel mai frumos vis este el, finuțul nostru! Un flăcău în toată puterea cuvântului: sănătos, voios, fericit, simpatic foc! A trecut prin multe și va trece, în continuare, prin multe. Dosarul lui, de când este la asistent maternal, a tot ajuns din mână în mână, prin multe mâini de femei. De ce s-ar implica o femeie, asistent social, când știe că, peste câteva săptămâni sau luni, se va face o nouă rocadă de copii și dosare?…
Nu este doar vina lor. Dar, este și delăsarea lor! Încerc să nu le port pică. Nu-mi iese. Încă încerc… Deocamdată, mă bucur că la acest 8 martie vor fi libere de drept – și, nu vor primi încă un dar nemeritat! Dormiți bine noaptea, aşa-i?…

[Citeşte şi: România îşi părăseşte copiii]