Supărare românească

Acum câteva zile, eram în maxi-taxi. La un moment-dat, şoferul n-a mai putut înainta din cauza unui taximetrist, care oprise să lase un client  în mijlocul drumului. Dar, claxonează-l, domn’le!, a sărit o tăntică, nerbdătoare. Şoferul nostru a dat din mână a lehamite şi a exclamat: Şi, ce pretenţii să am de la el? E român!
Mă aşteptam să-l pună pe omuleţ în orice altă categorie. A taximetriştilor nesimţiţi, a şoferilor care iau carnetul pe ochi frumoşi, a boilor care nu cunosc regulile de circulaţie… Dar, nu m-aş fi putut gândi că vina principală a personajului nostru era aceea că-i… român!
M-am simţit profund scârbită de schimbul de replici. Şi, revoltată. Cu toate acestea, am tăcut. Nu cred că ar fi înţeles prea mulţi motivul nemulţumirii mele. Aş fi fost, pentru ei, doar o româncă fraieră.

Ideea este, însă, că m-am cam săturat de generalizări. Mi-e silă până peste cap de românii care aruncă zoaie în capul românilor, de parcă ei ar fi marţieni. Nu, nu trăiesc într-o ţară perfectă. Nu, nu am în jur doar români plini de calităţi.
Dar, nu! Niciodată nu voi da din cap, a aprobare – atunci când unul care se scobeşte în nas în timp ce conduce şi are parbrizul plin de jucării de pluş îi vorbeşte pe alţii de rău şi încearcă să-i jignească, făcându-i… români! Nene chinez, arată-mi tu că eşti mai bun! Şi, atunci, îmi scot pălăria!
Însă, atâta timp cât tu eşti un ciob ce râde de-o oală spartă,  lasă-mă să-ţi întorc spatele! Te voi face în orice fel îmi va veni la gură, dar nu român! Pentru că româncă sunt şi eu – şi, nu mă asemăn cu tine!

Am vrea ca totul să fie mai bine în ţara asta, mai roşu, mai galben şi mai albastru. Am vrea să clădim un viitor mai de Doamne ajută copiilor noştri. Am vrea multe, în teorie! În practică, aruncăm cu rahaţi pe orice nuanţe de roşu, galben şi albastru. În practică, suntem primii care le punem piedici copiilor noştri!
Facem asta pentru că… suntem români?! Sau o facem, pur şi simplu, din lene? Pentru că ne complacem în situaţii care mai de care mai maronii şi pentru că mereu e mai uşor să privim peste gard! Ală n-a făcut bine! Ce, eu sunt mai fraier să muncesc mai mult? Să repar în locul lui?!…

Taximetristul n-a oprit unde trebuia. Într-o lume normală, merita să fie pedepsit. Sau iertat. Merita orice! În lumea noastră, el a fost făcut român. Pur şi simplu.