Dezamăgiri în lanul de păpuşoi
Cum ar fi să scriu astăzi o postare de rău despre ceva/ cineva, iar mâine să auzi că ridic în slăvi şi ling acolo unde tocmai scuipasem? Cam ce părere ai avea despre mine? Cam ce părere aş avea eu despre mine?
Nu că m-aş iubi prea tare… dar, mă respect. Greşesc mult. Şi-mi cer iertare. Uneori… îmi cer iertare şi fără a mă considera (foarte) vinovată – doar pentru a păstra o linişte şi un echilibru de care am nevoie. Pentru că ador senzaţia aceea pe care ţi-o dă perna, seara – atunci când pui, liniştit, capul pe ea.
Nu-mi plac compromisurile. Totuşi, uneori fac comprimisuri. Nu-mi place să fiu lipsită de moralitate. Însă, uneori calc pe lângă. Clar, nu sunt perfectă! Dar, am nişte limite.
Referitor la aceste limite – mă tot întreb, în ultima perioadă, unde-s ele, atunci când lipsesc?! Ştiu că par cuvinte fără de sens, dar mai fără sens îmi sunt oamenii care trec graniţa propriilor limite, într-o manieră ce nu-ţi poate produce decât o surpriză neplăcută. Cum e să te baţi cu pumnul în piept, să lupţi, să te crezi erou, înfruntând inamicii şi ştergând podele cu ei? Cum e să treci, apoi, de partea inamicilor? Să lupţi pentru ei, să ştergi podele cu cei care, până mai ieri îţi erau familie şi să aştepţi, eventual, un alt şi-un alt vapor pe care să te urci din mers?
Nu-i vorbă, de multe ori, familia te poate dezamăgi. Iar dacă nu-i sânge din sângele tău, te cam doare la bască în momentul în care îi întorci spatele cuiva, chiar dacă îl considerai, pompos spus, frate. Atunci, te poţi retrage din joc, cu fruntea sus. Te dai de-o parte din mocirlă şi începi să te speli. Dacă nu, îţi urmăreşti interesul. Când interesul dispare din tabăra din care făceai parte, el se ascunde, fir-ar el de interes – tocmai la ăia naşpa, de care-ţi era ţie scârbă… Numai că, minunea minunilor, scârba se transformă în apreciere şi, apoi, trebuie să rabzi! Doar n-o fi cale atât de lungă până să treci puntea!
E păcat. E păcat, pentru toţi cei care se simt. Şi e păcat şi pentru cei care au ajuns să nu se mai simtă… Anormalul devine normal, înjunghierile se transformă în îmbrăţişări, îmbrăţişările se sfârşesc cu înjunghieri. Aceiaşi oameni fac, mereu, jocurile, aceeaşi turmă de proşti visează, mereu, la o viaţă mai bună.
[Pentru cei care-şi râd în barbă cu satisfacţie – am o propunere: Abţineţi-vă! Nici nu ştiţi în ce culori vă mai treziţi mânjiţi mâine dimineaţă!]
S-ar putea să îți placă
O imagine cât o mie de cuvinte
Avem absolventă de grădiniță
9 Comments
Ionut
Anda, stii bine ca pe frontul culorilor se mai iau si prizonieri – unii se mai lupta, altii cad prizonieri de buna voie.
Si nu ca as fi de acord cu trecerile dintr-o tabara in alta, dar nu sunt vinovati cei care ii primesc – pentru ca ei isi urmaresc scopul, ci sunt vinovati cei care merg cu cersitul.
Iti dai seama cat stau oamenii care trec dintr-o tabara in alta dupa cum bate vantul? Si cred ca stiu la ce fel de treceri te referi. Dar este un an cu iz …… coloristic foarte mare si din cand in cand s-ar putea sa mai si miroasa. 🙂
anda_elena
Măi… la cei care îi primesc nu făcusem referire dar, dacă tot ai amintit, să ştii că nici ei nu-mi par prea curaţi. Da, logic că îşi urmăresc scopul. Şi, dă bine şi doar pentru a face în ciudă celorlalţi, nu numai pentru scopul în sine ;). Însă ideea e că acceptă şi ei să facă un compromis şi chiar să fie folosiţi – în timp ce, bineînţeles, se folosesc. E un joc murdar, din orice poziţie ai privi.
Nu degeaba se spune că doamna cea plină de culori e şi femeie uşoară!
Pingback:
Marius DANGA
Buna Anda,
Hristos a Inviat!
In politica, daca la asta te referi, ca si in razboi lucrurile sunt ceva mai complicate. Cand nu esti implicat activ in front este simplu sa privesti totul in alb si negru. Nu am trecut printr-o astfel de experienta dar imi inchipui ca nu este foarte usor. Eu, ca membru PNL, ma bucur ca un ortodox care se bucura ca un frate catolic a descoperit calea dreapta. Sper sa nu consideri deplasata comparatia mea dar cred ca ar trebui sa fim mai intelegatori cu oamenii, supusi oricum greselii in fiecare zi.
Marius
anda_elena
Adevărat a înviat!
Recunosc că m-a amuzat comentariul. Calea cea dreaptă! La o asociere de asta nu mă gândisem până acum :)…
Cât despre mine, eu nu sunt neapărat neînţelegătoare. Dar, nici nu pot să trec cu ochii închişi pe lângă tot ceea ce se întâmplă în jur. Momentul la care te referi tu este doar UNUL dintr-o groază de alte asemenea momente. Dacă ar fi o excepţie, ar părea ok. Însă excepţia asta se transformă într-o regulă. Şi regula e guvernată, în mare măsură, de ciolan…
Nicoleta Pasalau
Una dintre Legile lui Zamolxis: „Doar cunoasterea si intelepciunea il ridica pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoastere daca ea nu este lamurita de vreme.”
anda_elena
Like! 🙂
virgil
Anda,
Este clar ca textul este o rabufnire, urmare a uneia sau mai multor experiente neplacute. Era de preferat, de 10 ori, sa narezi simplu intamplarea (sau intamplarile respective) si sa ne lasi sa concluzionam singuri. Asa, cu ce ne-am ales? Cu cateva ezitari, cu intariri de text (evita bold-urile, ele arata ca nu esti sigura ca ideile tale ar putea razbi fara a fi subliniate) si cu un amestec nepotrivit al limbajului literar cu cel colocvial. Ce-ar fi sa treci la scris pur si simplu? Sunt convins ca poti.
anda_elena
Virgil,
Eu am pretenţia, de la cititorii mei, că-s oameni deştepţi. Ei nu vor să primească, mereu, mură-n gură două cuvinte seci. Ei ştiu să citească printre rânduri şi să înţeleagă.
În acelaşi timp, întăririle din text sunt un sprijin – nu doar pentru mine, ci şi pentru ei. Pe lângă faptul că fac mesajul mai uşor de parcurs, ele – luate separat – sunt ca un rezumat. Lumea nu are timp să citească orice chestie. Prin urmare, işi aruncă doar o privire pe text şi încearcă să extragă esenţa. Abia apoi se decide dacă se începe parcurgerea integrală a postării sau se foloseşte X-ul din colţ.
Ştiu, nu astea sunt regulile jurnalismului, dar aici nu suntem într-un ziar, ci pe un blog. În plus, şi în ziare se mai „sparge” textul, pentru a-i conferi interactivitate şi dinamism,
Să trec la scris, pur şi simplu? Din punctul meu de vedere, asta şi fac! Scriu! Pur şi simplu! Pe un blog personal – care merge după regulile din blogging şi după regulile proprietarului.
Dacă aş fi rea, aş întreba cu ce culoare ţii, ca să ştiu pe cine am (mai) deranjat. Dar nu sunt rea, aşa că îţi mulţumesc pentru intervenţie! 🙂