Zi de părinte

Mă zăresc, pentru o secundă, în oglindă. Deşi e 12.30, sunt în pijamale. Experimentez nişte paşi noi de dans, pe muzică de copii. Sar şi par fericită! Femeie nebună…, îmi fulgeră prin minte. Numai un om fără ocupaţie dansează acum şi se maimuţăreşte. Alung repede orice gând rău şi continui distracţia.

Peste puţin timp, inventez istorii cu ardei, morcovi, ceapă şi foi de varză. Apoi, trimit păpuşile la culcare. Le învelesc cu ce apuc – pantaloni, vestuţă, prosop… – le cânt ca să facă nani bine şi fug să le pregătesc papa.

Merg în patru labe, fac ca toate animalele. Spun şi repet cuvinte în limbi străine, răsfoiesc cărţi şi reviste, fac rezumatul poveştilor. Râd, cânt, vorbesc. Fug după oală şi aplaud orice strop de pipi.

Fac poze multe şi umplu pagini de jurnal. Mă documentez depre viaţa unor insecte şi a dinozaurilor. Construiesc cutii de comori şi mă uit la desene animate. Mă ascund după scaun şi ies, apoi, victorioasă: bau! Tuburile de cremă şi rujurile devin săbii – atunci când nu sunt căruţe trase de cai.

Desenez pisici şi inimioare pe geamul aburit. Fac noi modele cu magneţii de pe frigider. Alerg după minge şi după jucării zburătoare. Lipesc abţibilduri. Recunosc personaje în poze.

Mare parte din viaţa mea (şi-a noastră) de acum se desfăşoară aşa. Poate că e o viaţă uşoară. Ori poate că e obositoare. Plictisitoare nu e – în niciun caz! Sunt un copil mare – cu un copil mic. Trăiesc într-o casă frumoasă, într-o copilărie frumoasă, într-o lume puţin mai frumoasă decât aceea de afară…

Copilul mic e fericit, iar copilului mare nu-i trebuie mai mult de atât! Copilul mic ar putea creşte şi fără spectacol. Şi, totuşi, care-ar fi rolul copilului mare?…