Băiețașii și golănașii nu se nasc peste noapte

Era trecut de zece. Mă întorceam de la alergat. Plouase, iar parcul era gol și întunecat. În mersul meu, am depășit un grup de băiețași de 9-12 ani. Fumau și erau gălăgioși.

M-am așezat pe o bancă, aproape de bloc. Peste câteva minute, m-au ajuns puștanii. Unul s-a oprit în fața mea și mi-a ținut o lecție de cocoșel ieșit la agățat, care are nevoie de atenție. L-am privit fără vreo reacție. Nu eram nici înfricoșată, nici scârbită vreun pic de tânăra generație. Iar el era uimit. A dat să plece, s-a întors, m-a mai analizat o dată.

– Știi că am și eu un copil de seama ta?, l-am întrebat cu voce calmă și prietenoasă.

– Daaaa?

– Da, de aceea mi-e drag de tine!

A zâmbit o secundă și a luat-o la fugă.

***

De atunci, îmi tot amintesc de el. De uimirea lui că n-am reacționat urât… De atunci, mă tot frământ. Băiețașii și golănașii nu se nasc peste noapte. Ei se nasc din lipsă de atenție, din lipsă de familie, din lipsă de o mângâiere, din lipsă de iubire… Iar noi îi conștientizăm când sunt gata formați și buni de înjurat – fără să știm din câte răni s-au închegat scuturile și nesimțirile lor. Până nu suntem afectați direct, mai din ușor sau, Doamne ferește, grav de tot… oamenii din ei și oamenii ca ei nu există.