(I)responsabilitatea unui „Te iubesc!”

Am citit undeva că, atunci când îndrăznești să spui cuiva te iubesc, devii responsabil de și pentru fericirea persoanei pe care (presupui că) o iubești.

Dacă am conștientiza în profunzime responsabilitatea aceasta, ar exista două variante de continuare a traiului. Să ne fie foarte bine sau să ne fie foarte rău. Un lucru e clar: n-am mai putea fi „căldicei” în iubire. Însă, mai cred că, de teamă că nu ne va fi „foarte bine”, mulți am alege din prima nefericirea. Măcar așa, preventiv.

Din acest punct de vedere e bine că, trecând peste teorii și plonjând în viața cea adevărată, descoperim că avem „dreptul” și posibilitatea de-a ne răzgândi. Căci iubirea e frumoasă atunci când e liberă. Când aduce bucurie. Când și-n durerile cele mai mari ajută și mângâie.

În același timp, iubirea „din obligație” distruge. La iubirea continuată din obligație mă refer. La iubirea aceea ajunsă în stadiul de epavă. Epavă – fără ca nimeni s-o fi zărit între timp, s-o fi alinat, să-și fi dorit să o repare. La iubirea care te ia prin surprindere că nu mai e iubire – deși tu de mult timp uitaseși că ai o responsabilitate față de ea și față de omul pe care (presupuneai că) îl iubești.

Te iubesc. Ups… mda! Ce bine că nu conștientizăm din prima și în profunzime vorba de mai sus, ca să ne permitem, totuși, o fărâmă de iubire și de fericire! Și ce rău că nu învățăm să conștientizăm măcar pe parcurs vorba aceea, muncind zi de zi, clipă de clipă, la ceea ce înseamnă bucuria și responsabilitatea de a iubi…

[Cu sau fără termen de expirare, m-am limitat a vorbi, totuși, despre iubire. Nu despre tradiționalul te iubesc aruncat oricând, oriunde, oricui, uitat în următoarea secundă și luat în râs. Deși, poate că de la declarația asta atât de „ușuratică” pornesc toate celelalte iubiri care, mai devreme sau mai târziu, își permit să se frângă.]