Sunt frumoasă!

În dimineața asta, Maria m-a văzut analizându-mi ditamai zgăncoiul din obraz – o mică bubiță la începuturi, de care m-am asigurat eu că nu va rămâne în anonimat…

– Nu-ți face griji, mami! Ești frumoasă!

Așa mi-a zis prunca, deși nu o întrebasem nimic, nici nu mă plânsesem de soartă. Dar cuvintele ei m-au trezit. Și m-au bucurat.

Niciodată n-am pus preț pe vorbele unui bărbat care mi-a spus că-s frumoasă. Niciodată nu m-am simțit o frumoasă. Și nici n-am știut să reacționez la complimente. Uneori am răspuns cu mulțumesc, dar cel mai adesea cu… ți se pare! 🙂

Totuși, când îmi spune ea că-s frumoasă, o cred! Mă simt cu adevărat frumoasă – și nimic altceva nu mai contează. Zgăncile vin și trec. Chiar și frumusețile exterioare pălesc. Însă frumusețea pe care un copil o vede pe chipul mamei sale e iubire completă și veșnică!