Suntem „toleranți”, vrem drepturi și libertăți, dar încă ne uimește un tânăr care se închină

Îmi povestea cineva care lucrează în străinătate, la o companie nu mare, nu mică… despre un coleg care are un covoraș și care își face rugăciunile zilnic, la ore fixe. Pentru că una dintre ore e în timpul programului de muncă, angajatul a solicitat angajatorului spațiu și timp. Și-a primit. Astfel, biroul de ședințe, care era la vedere, cu pereții de sticlă, a fost tapetat cu hârtie albă și este mereu ocupat de un singur-același om, 15 minute, într-un anume interval orar. În plus, colegul are o învoire vinerea, pentru a merge la rugăciunea colectivă cu cei de-o credință cu el. Super! Adică, fără glumă – mă bucur că există deschidere și respect pentru drepturile (religioase) ale omului. La serviciu și în afara serviciului, căci sunt și unii pe stradă, în parcuri, de exemplu – ei și covorașul lor.

Dar o fi toleranța asta față de minorități egală pentru toți minoritarii? Dar o fi toleranța asta valabilă și în cazul majoritarilor? Mă întreb… fără să caut răspunsul-cel-corect (politic?).

Și acum vin la noi în țară și observ un domn, un mare domn, un formator de opinii… cum este el foarte surprins (a se citi dezgustat, nu mirat și fericit) că există tineri care își fac cruce atunci când trec pe lângă o biserică. Numește acest gest ca fiind „o formă de ploconire”. Și nu se oprește doar aici. El se întreabă cu îngrijorare dacă tinerii aceștia vor ști, peste ceva timp, să-i salveze viața la spital sau să facă alte treburi muncitorești, ca el să poată avea pensie. Adică – să mă corectați dacă greșesc – îi face proști bâtă pe tineri și, implicit, pe toți cei ce-și „irosesc” trei secunde din viață ca să-L salute pe Dumnezeu.

Nu mă întreb dacă domnul cu părerea își face cruce când trece pe lângă biserică. Intuiesc răspunsul. Dar nici nu mă interesează ce face el în sufletul lui și-n gesturile lui… Mă întreb, totuși… oare-i frumos așa? Să iei în râs un obicei al cuiva din „tagma” celor (încă) majoritari? Să-i faci automat incompetenți și nedemni de-un „viitor luminos” doar pentru că salută/ mulțumesc/ cer/ respectă/ își urmează inima atunci când fac semnul Sfintei Cruci? Că salută un Personaj real sau imaginar, că fac asta instinctiv sau din convingere, că așa i-a îndemnat bunica în copilărie sau profesoara la ora de religie, părintele la biserică sau pur și simplu pentru că așa vor ei? Care-i problema?

Poți să-ți faci cruce atunci când treci pe lângă o biserică. Sau nu. Poți să te oprești o clipă din vraiștea gândurilor tale. Sau nu. Dar astăzi, când astăzi se discută atâta despre niște termeni precum toleranță/ drepturi/ libertate (toate fără discernământ și toate doar după cum ne convin pe moment…) poți respecta pe cei care încă se mai închină?

Observ tot mai mult că dreptul unui om precum cel de la care am pornit scrierea e un drept cool. Asta, în timp ce dreptul unui creștin, inclusiv dreptul acela de trei secunde, pare să devină un act de curaj. Sau un act de nebunie?! Trebuie să fii nebun astăzi să ieși din rândul lumii bune, să te „ploconești”, să fii considerat prost, să se râdă de tine, să ți se ceară apoi, ironic, să întorci și celălalt obraz. Trebuie să fii nebun astăzi să-ți permiți mărturisirea credinței. Și, totuși, încă mai sunt mulți cei care nu trec nepăsători prin dreptul unei biserici. Și, totuși, încă mai sunt mulți cei care nu se rușinează de Dumnezeu.

Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Cred, Doamne, ajută nebuniei mele! În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh! Amin