Eu nu bat șaua – iar tu sigur nu ești cal

Mă amuză oamenii care se… simt. Sigur a scris despre mine!/ Ia uite cum mă atacă…/ Eu sunt capul răutăților, clar!/ La mine face referire, pentru că am avut de curând discuția aceea… Și tot așa! 🙂

Lumea se simte. Unii se cred cai – în timp ce eu bat șaua… Și, totuși, ce nu înțelege lumea e că eu, și atunci când scriu despre alții, vorbesc despre mine. Iar atunci când am de spus ceva cuiva, spun direct. N-am devenit atât de înțeleaptă, încât să valorizez tăcerea. Așa că, de multe ori, mă trezesc în conversații pe care nimeni nu le-a cerut – doar pentru că mi se pare mie că am de spus ceva. Eu nu aștept ca oamenii să înțeleagă ca prin farmec că am un mesaj de transmis. Când am mesaj direct, chiar îl transmit. Frumos ori mai puțin frumos, cu delicatețe sau cu grație de rinocer, gândit sau mai puțin gândit – mesajul meu ajunge exact la cine trebuie.

Așa că, atunci când vorbesc la general, atunci când mai debitez chestii dăștepte… n-are rost să te simți. Poți rezona cu ideea transmisă, poți fi împotriva ei. Poți găsi un fir de care să te agăți ori o posibilă completare a unui gând mai vechi de-al tău. Poți descoperi cât suntem de diferiți sau cât de mult ne asemănăm.

Sigur! Poți și să continui să crezi că am scris despre tine, că te atac, că ești studiu de caz sau că încalc vreo normă a spălării rufelor murdare. E dreptul tău. Dar rămâne și problema ta. Pe care trebuie să ți-o rezolvi singur(ă). Pur și simplu.