Poveste de noapte cu luna și iubiri încâlcite

Luna-i plină. Tura aceasta am vânat-o seară de seară, de când era îngustă cât un fir de iarbă. I-a plăcut să se lase urmărită, căci mi-a bătut în fereastră în fiecare noapte și m-a lăsat să-mi înec gândurile în strălucirea ei.

Pierdută eram și de data asta în ochii săi. Te-ai născut noaptea!, mi-a spus. De asta mă iubești atât de mult! Și deodată, fără ca nimic să mă avertizeze, am simțit că-mi fuge patul de sub mine… Sau că-mi fuge luna din priviri!

Niște nori negri mi-au înhățat-o și-au acoperit-o într-un halat gros de fum și visare. Strălucirea se mai zărea când ici, când colo… Iar luna părea că se prăpădește de râs într-un bar de noapte, sub alte priviri, sub alte măști.

N-am strigat-o. N-am plâns după ea. Am așteptat. Știam că se va întoarce. Am avut răbdare și mi-am rugat somnul să aibă și el răbdare cu mine. Așa cum prevesteam, luna s-a întors zâmbindu-mi cu aparentă inocență. La fel de strălucitoare, la fel de frumoasă. După un schimb de priviri, a venit rândul meu să-i întorc spatele. Mi-am chemat somnul, m-am suit în brațele lui și m-am îndepărtat.

– Pe mâine seară!, mi-a șoptit luna.

– Pe soare!, i-am răspuns ca s-o necăjesc.

Cândva, îmi voi cere iertare și ne vom continua jocul.