Cum mi-am învățat copilul să piardă – un câștig pentru tot restul vieții

Am câștigaaat, am câștigaaat!, strig în gura mare și mă veselesc. Sar într-un picior, râd și mă maimuțăresc peste măsură. Pe tabla de joc reiese clar că am adunat toate jetoanele și am încheiat competiția în glorie. Am câștigat la jocul cu prințese!

Copila mă privește uimită. Ar vrea să plângă, dar înțelege că încă nu-i momentul ei. Cum așa? Nu poate să-și explice de ce a câștigat mami – și nu ea. Exista varianta asta în program?! Și cum poate să se bucure mama atât de tare și de zgomotos? Numai în ciudă nu face. În rest, circu-i complet! Gata, nu se mai poate. Lacrimile anunță că nu mai au cum să rămână la locul lor pentru multă vreme…

Însă, în același timp cu lacrimile, se schimbă și strategia.

– Felicitări, ai fost foarte tare!

– Cum așa? Am pierdut!

– Da, dar a fost un joc atât de interesant! Până la sfârșit am avut emoții, nu știam dacă voi putea vreodată să câștig! Ai fost… de temut!

– ?!

– Mi-a plăcut că nu te-ai lăsat intimidată și că nu ai renunțat atunci când ai observat că sunt aproape de final. E foarte greu să duci jocul până la capăt, când știi că ai cam pierdut. Dar dacă reușești… ești și tu câștigătoare! Și foarte puternică! În plus, te bucuri de joc – nu contează pe ce loc ești. Contează că te-ai jucat și că ai petrecut timp frumos împreună cu alții.

Maria își șterge lacrimile, dar o face încă pe supărata. Habar n-am ce-a înțeles, nici nu știu dacă n-am întins prea tare coarda… Cred, însă, c-am făcut ceea ce trebuia pentru acel moment.

Acel moment… se petrecea pe când avea prunca trei-patru ani și începuse să prindă gustul jocurilor de echipă. În încercarea de a-i explica, de a o atrage, de a o bucura, în dorința de a o avertiza când face pași greșiți ori sare aiurea peste căsuțe – plus cu ceva noroc la zaruri – Maria ajungea să câștige mereu. Mai, mai că-mi venea mie să mă supăr. Dar, na, ce nu faci pentru copilul tău? Însă ce te faci atunci când descoperi că a câștiga devine pentru el parcă mai mult decât firesc, încât nasul se ia la purtare și competiția se dezechilibrează?

Ce te faci?! Eu am ales să joc pe bune. Să nu mai ajut și chiar să mă încăpățânez în sinea mea să câștig, ca să-mi duc planul la îndeplinire. Și-am câștigat! Uraaa! Roata s-a-ntors! Pentru că în lumea reală există și locul II, și locul III, și ultimul-ultimul dintre locuri. De data aceasta, era clar, mami a câștigat!

După lacrimi, orgolii rănite, bucurii maimuțărite și tot felul de explicații, am lăsat restul zilei să decurgă normal. N-am mai insistat pe subiect. Lacrimile-au plecat și ele din contextul acesta, au mai apărut în altele… Au fost și zâmbete, și plimbări, și tot felul de alte secvețe, ca-ntr-o sâmbătă în care, minune!, copilul petrece mai mult timp cu părinții lui.

Însă premiul meu mare mi l-am primit cu adevărat seara, înainte de somn, când am făcut rezumatul zilei. A fost atunci, de parcă ar fi fost acum…

– Maria, ce ți-a plăcut cel mai mult din ziua de azi?

– Mi-a plăcut că m-am dat în carusel.

– Și ce nu ți-a plăcut astăzi?

– Nu mi-a plăcut că m-am lovit la picior… și când mă gândesc, parcă începe din nou să mă doară.

Îi pup piciorușul, să treacă, și-mi vine, sincer, să-i pup și tălpile! Respir ușurată… căci în mintea mea credeam că va spune că nu i-a plăcut momentul în care-a pierdut la jocul cu prințese. Hmmm… înseamnă c-a uitat, îmi zic. Și continui cu ultima întrebare:

– Iar astăzi ce-ai învățat?

– Am învățat că… mă privește cu maximă seriozitate, apoi zâmbește. Am învățat că uneori câștigi și că uneori pierzi! Și că e frumos să te joci!

– Am câștigaaat, am câștigaaat!, încep să râd, plină de încântare. Am câștigaaat! O gâdil și-i ridic mâinile în aer, ca la o campioană! Am câștigat cel mai isteț și drăgălaș copil! Ești minunată, iubirea vieții mele!

Maria are din nou ceva nedumerire în privire, dar de data asta ochii-i joacă în zâmbet. E bucuroasă și ea de bucuria mea. Încă nu realizează ce lecție importantă a învățat astăzi. Dar eu știu. Astăzi a învățat că uneori câștigi și că uneori pierzi. Și aceasta va fi piatra de temelie – în ciuda unor alte lacrimi și supărări care se vor naște în viitor. De fiecare dată când apele se vor liniști, își va aminti de prima ei hârtiuță, ascunsă într-un buzunar al sufletului: Am învățat că uneori câștigi și că uneori pierzi! Și că e frumos să te joci!