Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri

Sunt și am fost dintotdeauna omul care a crezut în soarele care apare după furtună. Furtună provocată de mine sau provocată de alții, furtună din care am decis să fac parte, furtună în care am fost aruncată din greșeală sau cu forța. Până acum, slavă lui Dumnezeu, am reușit să tot văd soarele. Chiar și atunci când mă aflam mână în mână cu deznădejdea, soarele s-a încăpățânat să apară și pe strada mea. Parte din soare e și zâmbetul meu.

Zâmbet care, chiar dacă am crezut că-l voi pierde cândva, mi-a rămas aliat. Și nu e soare provocat de dinții poate (prea) galbeni :), ci e un soare și e un zâmbet care izvorăsc din suflet. Probabil că fără să zâmbesc aș muri. Probabil că fără să fiu eu prima care să râdă de mine, fără să fiu eu prima care să găsească un motiv de zâmbet și de bucurie într-o veste care poate fi menită să mă doboare, fără să fiu eu prima care să răspund provocărilor cu un zâmbet – n-aș mai putea să respir. Dar așa, cu zâmbet și cu credință, am reușit mereu să ofer soare și să-mi mențin soare în viață.

Oricât de mult doare, uneori, viața, eu zâmbesc. Iar zâmbetul acesta – pentru cei care nu cred în sinceritate și pentru cei care și-au făcut din trădări și din minciuni un stil de trai – logic că nu poate fi perceput decât ca fiind o prefăcătorie. Prin urmare, zâmbetul meu nu înseninează mereu pe cei din jur ci reușește, de multe ori, să umple de furie, de frustrare, de uimire, de gânduri aiurea pe cei care nu știu să-l primească.

Continui să zâmbesc

Zâmbetul meu poate fi tăios pentru cei care se așteaptă la orice, mai puțin la un zâmbet. Așa se face că la zâmbet mai primesc, uneori, și acuze: E clar, tu nu știi! Tu n-ai probleme! Tu-ți permiți să zâmbești! Și-atunci… zâmbesc. Vai de neproblemele mele!…

La zâmbet mai primesc și nedumerire. Cum? Scoți flăcări pe nas pentru necazuri mai mici și acum zâmbești? Ai înnebunit?! Nu… Tocmai zâmbetul și ideea de a mă ști pe mine, cât de cât, împăcată cu soarta, mă ajută să nu înnebunesc.

La zâmbet mai primesc și scenarii absolut fantastice, demonice, pe care cei ce se știu în stare de multe ar putea jura că nici eu nu pot să mă las mai prejos. Și lor le zâmbesc. Cu milă. Vai de sufletul lor… De ce cred unii că mi-aș irosi energiile zâmbind și urându-i, plănuind strategii care mai de care… când ei singuri își sunt cei mai aprigi dușmani? Nu le sunt eu de niciun folos…

Continui să zâmbesc. Și mă bucur atunci când, în general, la zâmbet primesc… zâmbet. E o bucurie care se poate ușor înmulți și care nu mă costă nimic – dar care, de multe ori, înseamnă totul. Pentru mine, zâmbetul e viață. Iar viața e prea frumoasă ca s-o irosesc în tristeți eterne, în supărări sau în furtunile altora. Pe strada mea, zâmbetul și soarele își dau mâna și mă ajută să respir.