Ale tinereţii valuri,  Din online,  Vorbe de duh

18 din 2018 – dișteptăciuni la gura Facebook-ului

Am scris anul acesta pe Facebook o serie de filosofii, nebunii și ofuri. Și-am zis că n-ar fi rău să adun câteva dintre vorbe pe blog – că aici e, de fapt, casa gândurilor mele.

Anda Elena Pintilie - blog Sapte Pietre

Se întâmplă, uneori, să ne dăm calmi și împăciuitori, simpatici și plini de virtuți. Mai, mai că ne-am mângâia pe frunte și ne-am trece la panoul de onoare – suntem fantastici! Zâmbitori și liniștiți, mereu gata să-i ajutăm pe cei din jur și să mai scoatem pe gură o vorbă de înțelepciune.
Suntem ca un balon. Un balon simpatic și colorat. Plutim și oferim bucurie. Ok. Suntem ca un balon. Nu ne trebuie decât un ac micuț și finuț ca să facem… BUM!

***

Dacă aș folosi niște filtre, probabil că aș arăta mai tânără și mai frumoasă. Mai slabă. Eventual aș deveni blondă, cu ochi albaștri. Orice imposibil pare posibil. Printr-un trucaj foto, prin niște operații estetice, printr-o serie de schimbări drastice. Ok. Admit asta.
Dar… sufletește vorbind, aș reuși să fiu cu un dram mai împlinită? Ce filtre se folosesc pentru fericire? Ce operații se fac pentru asumare și pentru trăire autentică? Din ce plastic ar trebui să-mi croiesc inima, ca să nu mai doară? Din ce butoane ar trebui să mă reglez, ca să barez orice minimă suferință?
[Câtă vreme nu vom face schimbările în noi – nu vom fi niciodată mulțumiți de exterior. Oricât ne-am hrăni cu aprecierea celor din jur, când rămânem noi cu noi, când vine momentul adevărului, viața ni se descoperă a fi doar un vis trist și urât. Nici măcar coșmar – ci o rutină fără de margini.]
Dacă aș folosi niște filtre, probabil că nu aș mai fi eu. Anesteziile nu-s de mine. [Și un lucru e cert: nu doare mai puțin după ce te trezești.]

***

28 februarie. O zi petrecută dincolo de Prut. Cu multe stări, cu multe constatări, cu un frig crâncen. Ar fi multe de povestit. Dar vreau să adorm cu felul în care am auzit rostită caracterizarea dată unora, de „români adevărați”. O caracterizare apăsată, mușcată, accentuată până în cel mai mic detaliu. Când un basarabean spune despre un altul că este „român adevărat”, simți cum omul îl îmbrățișează cu inima și-l urcă sus, sus de tot pe-un piedestal pe fratele său și-al meu.
Iar eu nu pot decât să mă bucur. Pentru că iubesc românii adevărați – de oriunde ar fi ei. Și-atunci se face cald în suflet.

***

Un tip află că va muri în curând și vrea să lase lucrurile… rezolvate. Printre astea se „numără” și soția + copila, pe care vrea să le știe în compania unui bărbat de nădejde. În încercarea lui de a o prezenta pe ea altor domni – surprinzător! – începe să o cunoască. Și poate… s-o iubească.
Mda, (iar) mă uit la filme pe Diva. Și nu pot să nu mă minunez de cât de fraieri și de superficiali suntem în viața de zi cu zi. De ce trebuie să ne trezească doar necazul, boala sau moartea? De ce nu putem trăi conștient, ca și cum am muri mâine – dar fără să murim, de fapt? De ce nu căutăm să iubim până nu e prea târziu? De ce dăm atât de ușor cu piciorul la bucurie? De ce ne facem rău doar așa, că ne plictisim de bine?…

***

Facebook-ul e locul acela în care fiecare om iubește pe omul vieții sale. Și se pozează de cinci ori pe zi împreună, mărturisindu-și dragostea. Apoi se pozează de alte zece ori, cu dor – când jumătatea vieții e până jos, la alimentară, până la birou sau până la baie.
Pe urmă, vorba cântecului, „vine o zi… când se va sfârși”. Se sfârșește o relație, dar nu se sfârșește și viața. Slavă Domnului! Ceea ce înseamnă că e rost de noi iubiri.
A+B nu mai sunt împreună. Dar acum A e cu X și B e cu Y! Cool! Patru fericiți dintr-o lovitură. Iar poze, iar declarații, iar motive de bucurie. Până când vezi cum unele poze se șterg subit, iar altele se re-re-reîmprospătează cu C, D, Z…
Într-un fel, e amuzant. Dar e și puțin trist.

***

Unii oameni preferă minciunile – drept cele mai frumoase adevăruri. După ce le arăți adevărul, sperând să le deschizi ochii, oamenii aceștia te fac mincinos! Și apoi continuă, încrezători, pe calea pe care te bănuiesc c-ai vrut tu să le pui piedică doar așa, de rău ce ești!
Of, Doamne! Cândva, oamenii aceștia și-o vor lua pe cocoașă urât de tot! Le-ar fi fost atât de simplu să se salveze – și, totuși, adevărul adevărat nu e destul de clar. Vor să se convingă pe pielea lor…

***

Credem că putem reuși fără să aparținem și fără să ne aparținem… Va fi greu, însă, până când nu ne vom deștepta și până când nu vom înțelege că fără Dumnezeu, Neam, Jertfă și Iubire nu putem fi compleți. (5 iunie, la Catedrala Încoronării din Alba Iulia)

***

Am întâlnit ieri un domn de 80+. Abia se mișca, abia vorbea, dar se cocoța pe dealuri și aduna în pălărie cireșe. Nu s-a lăsat până când nu a umplut o pungă întreagă.
– Le duc la stăpâna mea!
A spus asta cu mândrie, cu blândețe, cu drag și cu dragoste! Avea în privire o lumină aparte.
E alături de stăpâna vieții lui de peste 60 de ani. Și încă o mai bucură cu cireșe.

***

Ne plângem. De tot, de toți și de toate. Avem dreptate. Uneori.
Dar până să vedem ceva realizări în ograda vecină, noi ce facem? Ce schimbăm, ce lucrăm, ce îmbunătățim la noi înșine?…
E nevoie, mare nevoie să se aranjeze lucrurile, la nivel general. Însă particularul e la noi. Noi alegem dacă iubim sau dacă urâm, dacă facem baie sau dacă stăm jegoși, dacă petrecem timp în neștire la televizor și pe FB sau dacă mai luăm o carte în mână, dacă bem apă sau sucuri, dacă ajutăm pe cineva sau dacă stăm și privim nepăsători.
Multe țin de alții… Dar ce facem cu cele care țin strict de noi? Așteptăm binele cu forța? De ce? Ca să nu-l apreciem? Ca să avem pe cine da vina, dacă nu iese cum am visat? Sau ca să nu vină niciodată, pentru a ne putea continua nestingheriți bocetul?!

***

Orice salut poate însemna, de fapt, un adio. Un zâmbet poate fi ultimul, o vorbă se poate transforma într-un rămas bun. Programate sau neprogramate, despărțirile sunt parte din viață. Sunt o altfel de continuare a vieții sau o plecare din aceasta viață.
Cum vrem să ne găsească un ultim salut? Cu ce gust vrem să rămânem în suflet? Cu câte bucurii sau, din contra, cu câte regrete?…

***

„Nu-i poți cere noroiului să nu mai fie noroi” – Anton Cehov
Greu de digerat, însă perfect adevărat! Nu-ți place noroiul, îndepărtează-te. Sau, dacă e pe tine, curăță-l. Dar nu te culca fără să faci nimic și sperând, totuși, ca mâine dimineață să-l găsești preschimbat în aur.

***

Mie, când îmi vine să râd, râd. Și cel mai la îndemână îmi e să râd de mine! 🙂 Apoi, râd de mirarea celor care nu înțeleg că mie-mi place de mine – și tocmai de aceea îmi permit să mă tachinez! 🙂
Eu cred că… dacă un om zice că are umor, dar are numai ca să facă glume pe seama altora – ăla nu prea se cheamă umor. Și mai cred că… un om nu poate fi fericit și mulțumit aflându-se mereu în așteptare, ca alții să-i creeze buna atmosferă.
Una peste alta, am totala credință că un om optimist și vesel, care preferă să râdă el de el, înainte de a râde de alții, se poate ridica mai ușor de jos. Orice ar însemna acest „jos” și de oricâte ori s-ar ajunge în acest „jos”.
Mi s-a spus că îmbin prea ușor râsul cu plânsul sau că redevin mai repede decât prevede norma veselă după suferință pentru că-s… neserioasă, nebună sau inconștientă. Am zâmbit de fiecare dată și am mers mai departe. Așa o fi, dacă spun „cercetătorii”. Pot eu să mă opun? 🙂
Pot, dar nu cred că merită risipa de energie. Mai degrabă râd. Și-l trăiesc pe „acum”. Iar când va veni rândul lacrimilor, le voi lăsa și pe ele să intre în scenă. Pentru că sunt ale mele. Pentru că mă spală de multe. Pentru că le iubesc, în egală măsură în care îmi iubesc zâmbetul.

***

Semănând semințe de ură, nu putem culege decât ură. De oricare parte a baricadei ne-am afla. Ura se răspândește cel mai ușor. Voit sau nevinovat, la vedere sau în ascuns, ne trezim în bălării – parte din mizeria pe care atât o blamăm. Și vom sfârși îngenunchiați.
Înjurați-mă, iubiți-mă sau urâți-mă. Dar n-o să încetez nicicând să cred și să spun că singura îngenunchiere pe care ar trebui s-o practicăm liberi, de bunăvoie, la greu – dar și la bine! – este în fața lui Dumnezeu! E timpul să ne întoarcem cu fața la Dumnezeu și să-I facem loc în viețile noastre. E timpul să realizăm că nimic suntem fără El. Că nimic cu sens nu putem face, că nici să iubim nu suntem în stare… E timpul să începem să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri. Numai așa putem birui – lăsându-ne biruiți de Hristos!

***

Înțelepciunile târzii sunt bune. În locul a nimic, mai ales, sunt ideale! E de preferat, însă, înțelepciunea cea de devreme. Cea mai slăbuță și mai firavă, cea care nu-i atât de experimentată, nici măcar prea vizibilă. Înțelepciunea aia a omului care, dacă ar băga mâna în foc, știe că se arde. Știe, pur și simplu. Nu-i nevoie să demonstreze cuiva contrariul, cu prețul rănilor sale.
Din păcate, noi de multe ori preferăm dansul în vâltoarea vieții, cu toate spulberările și cu rănile de rigoare. Și abia apoi devenim/ sau credem c-am devenit (mai) înțelepți…

***

Vai di capul sufletului meu!…

***

Cineva, cândva… m-a întrebat ce înălțime am. A calculat apoi că, dacă mi-aș pune un toc de 10, l-aș cam ajunge. Și nu ne-ar sta prea bine împreună.
Nu l-am contrazis. Dar nici nu i-am spus că eu, când iubesc, sunt în stare să rămân desculță pentru veșnicie – nu doar să mă cobor de pe tocuri… 🙂

***

Când mă bucur de bucuria cuiva, mă bucur de două ori. Pentru acea persoană și pentru bucuria ei, dar și pentru mine – că mă pot bucura de-o bucurie care-mi provoacă țopăială, zâmbet cât casa și lacrimi, în același timp! Lacrimi de bucurie, claaar! 🙂
O, ce încâlceală de cuvinte bucuroase! 🙂 Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

***

Mândria. O boală grea. Te suie pe cei mai înalți munți și te face să-ți imaginezi că ești buricul pământului. Te îndepărtează de toți cei dragi și te amăgește că meriți mai bun, mai mult, mai altfel…
Mândria. O boală grea. Te suie pe cei mai înalți munți și apoi, când te aștepți mai puțin, te aruncă în cap.

5 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *