Când moartea mă ia prin surprindere

Uneori simt nevoia să mă opresc din alergătură și nu pot. Fac planuri, strategii, promisiuni – și nu mă țin de niciunele… E greu. Aproape imposibil. Și descopăr, astfel, cam cât de mică mi-e voința.

Se întâmplă, însă, ca moartea să mă ia prin surprindere. Nu moartea mea. Deocamdată. O moarte. O moarte de departe. Pe care n-aș fi putut-o împiedica. Însă realizez cum aș fi putut influența viața de dinainte, un pic, în bine. Dacă aș fi fost acolo, prin preajmă. Fără alergătură, fără nepăsare. Nici n-aș fi depus cine știe ce efort. Doar m-aș fi arătat un pic mai binevoitoare. Poate că n-ar fi contat deloc implicarea mea. Dar aș fi știut astăzi că am dat de la mine un minim, cât mi-a stat în putință, ca unei vieți grele să atașez, din când în când, un zâmbet.

N-am făcut asta. Și mă opresc din alergat.

Moartea a venit de departe. Spre cineva pe care nici nu cunoșteam prea bine. Spre cineva pe care-aș fi putut să cunosc mai bine. Dar n-am vrut. N-am acceptat să mă opresc din alergat. N-am vrut să-mi pese. Nu erau omul meu, problema mea, grija mea. Din contra. Uneori mă simțeam încurcată și-o luam și mai tare la fugă. Și-mi spuneam că va fi timp. Altădată.

Ghinion. La un moment dat e doar capăt de linie. Și nu pot să nu mă opresc buimacă, să nu mă întreb dacă zâmbetul meu n-ar fi făcut, la vremea potrivită, un bine. Și nu pot să nu mă gândesc că, dacă moartea unui străin apasă atât de tare pe umerii mei – cam cum e la moartea unui apropiat căruia îi ofer veșnic nepăsare, încruntături și vorbe întoarse. Doar așa. Pentru că-mi permit. Și pentru că toate acestea par să se completeze perfect cu iubirea și cu acceptarea.

Până când? Habar n-am până când… Important e că tot ceea ce zic sau nu zic, tot ceea ce fac sau nu fac s-ar putea să însemne o ultimă dată. De fiecare dată. Cum mi-aș dori să fie această ultimă dată?…