Depresia de după 24 ianuarie…

Aș vrea să ajung la clipa în care să simt că se întâmplă ceva. Ceva bun. Aș vrea să nu mai trăiesc doar cu speranță sau doar în deznădejde. 24 ianuarie…

Aș vrea să nu mă mai mulțumesc cu fotografii fantastice și cu versuri patriotice… care mă emoționează peste măsură. Aș vrea să-mi condimentez viața cu ele, dar nu doar din ele să-mi trag seva.

– Cum, mami, au murit mulți oameni pentru România? Ahaaa… deci de asta roșul de pe steag simbolizează sângele….

Eu, când ascult Sărută-ți, copile, părinții și frații/ Și-apoi să mergem la război mi se pune instant un nod în gât. Iar Maria mi-a preluat azi starea…

– Mami, dar oare copiii aceia se mai întorceau de la război?…

Cum? Cum îi explic pruncului meu că pe sângele strămoșilor noștri și pe sacrificiile lor noi jucăm acum bambilici? 24 ianuarie… Cum? Cum îi pot explica copilului meu că în exact anii pe care ea îi are, Cuza a fost capabil să creeze o Românie modernă – iar astăzi unii creează discursuri sforăitoare și seci și ne omoară cu zile? Cu ani! Cu plăcere… de aproape 30 de ani!?

Ce-o să-i răspund copilului meu când îmi va reproșa că, deși am participat mereu la vot – chiar și la o parte dintre adunările de stradă, la bine și la greu… – nimic n-am rezolvat?

Ce-o să pot spune când își va pune-n plan să-și sărute mama și-apoi să plece… unde-o vedea cu ochii, departe de țara pe care i-am distrus-o?…