Cerul ce mi s-a oferit în dar

Aseară stăteam într-un balcon. Aveam o bere cu lămâie în mâini și o priveliște… îmbătătoare în fața ochilor. Nu… berea nu a avut nicio vină și nici un efect. Însă muntele, pădurea, toate nuanțele acelea de verde pe care le ador, aerul tare și tare bun mă făceau să-mi doresc să nu mai plec de acolo. O, Doamne!, am gândit. Mâine seară voi reveni între betoane. Mâine seară mă voi așeza pe pat și voi revedea blocul din față…

Uitasem, biata de mine, că și fereastra camerei mele îmi poate oferi daruri de preț. Eu pot să uit. Dar Doamne-Doamne nu se satură să-mi reamintească să fiu mereu recunoscătoare – pentru ce am, pentru cât am, pentru cum am.

În seara asta, m-am aruncat în pat – ca și cum aș fi îmbrățișat un prieten vechi. Uitasem chiar și gândul de ieri și mă bucuram de acasă. Iar privind spre fereastră, am simțit că-mi saltă sufletul de bucurie! Parcă pentru mine și numai pentru mine, cerul s-a îmbrăcat în haine de gală și m-a așteptat acasă. La fereastră.

Atât de frumos m-a salutat cerul, încât nici n-am mai văzut blocul cel scorojit și cocoșat de griji din față. Nici alte blocuri mai mari sau mai mici n-am văzut. Pentru câteva clipe am fost doar eu și cerul și am înțeles că lumea mi-e deschisă. Și că orice vis are puterea, la un moment dat, să devină realitate.