Poveste cu stele scrisă dimineață, la 4.59

Mi-e dor de stele…, îmi spuneam ieri, pe la prânz. Și-un pic, așa, îmi venea să-mi plâng de milă.

Uite, stelele!, o aud pe Maria aseară, izbucnind din senin. Era 21.30 și două stele sclipeau deasupra băncii noastre. Vai, deja a-nceput să se întunece la ora asta…, am constatat cu uimire. Acum câteva zile, pe la 10.00, încă era lumină. Găsisem deja noi motive de a mă plânge…

Într-o poziție destul de ciudată, eu scursă pe bancă și Maria cocoțată și întinsă pe mine, priveam amândouă stelele – în egală măsură fericite și nemulțumite.

Continue Reading

Dezamăgiri şi fericiri eterne

E trist când cei dragi sunt dezamăgiţi de noi… Când ştim că ei şi-ar fi dorit un alt soi de drum pe care să-l fi parcurs, de pe urma căruia să fim, poate, pe-un vârf de munte mai sus decât suntem acum. E trist când noi ne simţim bine în pielea noastră şi, în acelaşi timp – văzând reacţiie celor din jur – ne întrebăm: Oare nu mă mulţumesc cu prea puţin?!

Continue Reading