De mântuială
Vineri dimineaţă (pe 31 august), apa a început să ţâşnească dintr-o bucată de spaţiu verde din apropierea blocului nostru. Tata a mers şi a anunţat oamenii care ar fi trebuit să remedieze problema. Răspunsul lor a fost prompt: Venim imediat! Imediat-ul a înseamnat pe la ora 15, când au căutat trei metri sub pământ ca să găsească şi să repare conducta buclucaşă.
Revoltă înăbuşită în zăpadă
Ultima ninsoare zdravănă a fost pe 14 februarie – atunci când George a rămas înzăpezit în apropierea parcării. El şi încă vreo 20 de maşini, care nu mai puteau nici înainta, nici da cu spatele, nici nimic… De atunci, a trecut aproape o săpămână. Timp în care, nici pe străzile mari nu s-a făcut prea multă treabă. Faza e că-i inadmisibil ca străduţele mici şi intens circulate, dintre blocuri, dar şi mai de la vedere, să privească invidios spre mizeria centrală. Şi să-şi dorească şi ele, măcar atât!
Nu respir doar rautate, ci si dreptate: treburi de mantuiala in Iasi
Zice lumea ca-s nebuna… Ca-s perfectionista, visatoare, critica. Ba, chiar, sub protectia si sub curajul anonimatului, unii ma fac penibila.
Sapte pietre e un blog cu de toate. De toate bune si de toate rele. Daca scot in evidenta niste greseli si niste mizerii – sunt impertinenta, din punctul de vedere al celor patati. Aceiasi patati aplauda, mai apoi, atunci cand nu ei, ci inamicii lor, fac subiectul discutiei. Eu nu am inamici. Nici prieteni. Nu judec. Dar, observ. Sa fie un defect faptul ca nu-mi pastrez observatiile pentru mine, ci le impart cu voi?…
Nu scriu doar de dragul de-a scrie si nu uit niciodata ce-am scris. De aceea, ma intorc, uneori la subiectele care au creat valva – sau furturi intr-un pahar cu apa, mai bine spus – ca sa vad care mai e realitatea. Dupa atata introducere – astazi m-am decis sa va prezint doua realitati. Pornind de la doua postari despre si din Iasi: Lanturi pentru Alexandru cel Bun si Noua colectie de banci – marca Parcul Copou.
Dorel si ceilalti
Un om sapa.
Altul il asista, cu mainile in solduri.
Doi se feresc de umbra… la umbra.Si pentru ca, in general, cel care e lasat sa munceasca singur, ca prostu’, trebuia sa poarte-un nume, i s-a spus – Dorel!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase