Feriți-vă de „caracatiță” – la Teatrul Național și în general

Va rog eu, nu mai parcați pe lângă Teatrul Național, dacă nu-i loc în parcările cele adevărate. Mai încolo, mai pe lângă, mai așa, mai colea… și cu precădere pe strada Dancu – pe partea Sălii „Uzina cu Teatru”, până la intersecția cu linia de tramvai. De când mă știu, acolo se blochează roțile și se dau amenzi. Aproape în fiecare zi, la orice oră trec, spectacolul pare același. Doar actorii-s alții… mulți, culmea, cu numere de Iași.

Continue Reading

Loc de parcare surpriză în centrul orașului

Uneori, să găsești un loc de parcare prin Iași poate fi o adevărată aventură. Parcări cu plată sunt doar în anumite zone. Parcările fără plată sunt destul de ocupate. Parcările din jurul blocurilor au început, încetul cu încetul, să se cumpere și să se personalizeze cu tăblițe pe care e inscripționat numărul mașinii-proprietar și interdicția „Nu parcați!”. Aceeași interdicție o vezi pe toate gardurile… Așa că ajungi, foarte des, să parchezi cu un nod în gât fix sub semnul Oprirea interzisă.

Continue Reading

Cu scaun auto la cap

Încă de dinainte de nașterea unui copil, începem să cumpărăm tot felul de lucrușoare. Unele sunt simpatice, altele sunt utile. De unele știm că nu le vom folosi în veci, la altele riscăm, doar pentru că ne plac. Per total, cheltuim grămezi de bani – fără prea mult cap. Copiii nu au timp să poarte toate hainele – și, dacă le poartă o dată, tot ca noi sunt predate următorului puști. Copiii nu au timp să se joace cu toate jucăriile și nici nu le mai apreciază prea tare – când atât de multe, din senin, li se cuvin. Și, lista poate continua.
În acest context, nu înțeleg cum de unii părinți omit să ofere copiilor tocmai lucrurile absolut vitale. Vorbesc despre lucruri, nu despre sentimente… că, altfel, aș trece deja la un alt tip de discuție… Cum ziceam – prostioarele se cumpără pe bandă rulantă și, atunci când de anumite obiecte este neapărat nevoie, îndrăznim să mai stăm pe gânduri.

Continue Reading

Un altfel de drum

Toți fulgii din lume se repezeau spre noi. Ca în senzația aceea, din filmele 3D, în care mergi prin spațiu. O senzație ce a durat trei ore – pentru un drum ce nu se face, de obicei, în mai mult de o oră și jumătate. Serpentine, dealuri mari, văi, gheață… Acul de la bordul mașinii nu a trecut deloc de 40 de kilometri pe oră. Totuși, dacă priveai prin fulgi – și, era imposibil să n-o faci! – iluzia era aceea că gonești cu viteza luminii!

Continue Reading