Ura de țigani nu doarme nici vara

Am scris, de curând, despre mine și despre țigani dar, mai ales, despre ideea de a fi om. În postarea cu pricina mă refeream la țiganii care fac, în general, stricăciuni – și la românii care urăsc până la moarte, doar pentru că că așa li se pare lor că ar trebui să procedeze.

Astăzi, mă voi referi la un țigan care-și face mândru neamul – și care se mândrește cu neamul lui. La un țigan care a reușit în viață. Și, voi spune din start că nu trebuie să-mi placă de el ori muzica lui, nu trebuie să-i fiu fană sau altceva, ca să-i țin partea. Însă, îi recunosc meritele, îl admir și îl respect.

Continue Reading

Țigani

Poate că sunt prima care ar trebui să urască țiganii. Culoarea pielii mele mi-a făcut suficiente probleme în viață, iar asocierea cu țiganii a venit natural – din și mai ales în copilărie. Am plâns mult și m-au durut acuzele. Mai tare mă durea faptul că nu înțelegeam ce ar fi avut copiii cu mine – chiar dacă aș fi fost țigancă.
A trecut timpul, am înțeles, într-un fel, motivele – dar, tot nu pot să urăsc. Mi-e ciudă pe unii țigani adulți, mi-e milă de mor de purandei, sunt mândră de cei care au reușit în viață și mă îngrozesc când aud unele sau altele, despre purandeii deveniți adulți. În același timp, mă îngrozesc, de toți cei care se fălesc cu faptul că sunt români, dar se poartă în lume ca ultimii birjari. Și mai rău decât țiganii! Mi-e ciudă pe noi, ca societate, pentru că în atâția zeci de ani nu am mișcat un pai pentru a educa, pentru a atrage, pentru a modela țiganii și pentru a-i ajuta să-și facă un rost în viață.

Continue Reading