Darul prietenilor plecați la cele veșnice

De cele mai multe ori necazurile – și nu bucuriile – ne apropie de Dumnezeu. În vremea înșelătoarelor fericiri bem și ne veselim, râdem, glumim, avem aroganța de a crede că toate ni se cuvin. Și atunci se mai întâmplă ca un om drag să se sacrifice pentru sufletul nostru. Sacrificiul lui – la moarte mă refer – se poate duce pe apa sâmbetei sau ne poate ajuta pe noi să trăim.
E aproape firesc ca în vremurile vesele să nu ne pese de nimic. Să nu credem în nimic, pur și simplu. Trăim vremea și vremurile și ne simțim atât de mari, încât putem da cu Dumnezeu de pământ. Oricum, nu credem în El. Oricum, nu avem nevoie de El. Oricum, nu se mai întâmplă nimic după viața asta. Căci, viața e făcută s-o petrecem până la adânci bătrâneți și să ne pierdem, apoi, în neant…
Încrederea asta nebună în propriile forțe se zdrobește atunci când aproapele nostru – frate, prieten, bună cunoștință ne spune pa. În orice vreme dar, mai ales, atunci când pa-ul ăsta vine mult înainte de vreme.

Continue Reading

Concediu îndoliat

Hei, ce-i cu tine? Unde-i mișcarea pe care ai promis-o pe blog? Apari cu trei articole scoase de la naftalină și te faci că-s noi – când din concediu tebuia să te întorci cu energie pe plus? Unde-s pozele, unde-s poveștile? Unde e lauda ta – că ai mai îmbătrânit cu un an?…
Așa mă întreabă unii și alții, așa mă mai întreb și eu, uneori. Mintea și sufletul mi-s rătăcite, însă. Mă iau cu munca și încerc să respir. Apoi, mă năvălesc amintiri și regrete și neputințe. Mai scot un oftat, mai fac o cruce, îmi mai dau doi pumni în cap.
Ce-i viața asta… Am cununat de două ori. Ultima pereche mai mult nu e împreună, decât e. Iar prima pereche… era de vis! Veșnicii fericiți, frumoși și îndrăgostiți au ajuns la mare la o zi după noi, la 30 de kilometri mai departe de stațiunea noastră. Și, tot atunci, la câteva ore distanță, ea ne anunța că el nu mai e. Așa, pur și simplu!

Continue Reading