Ghete și probleme – colecția de iarnă-primăvară

Îmi fac și eu ghetele, dimineața, să ies curată și aranjată din casă. Minunea mă ține până-n parcare. În încercarea de a ajunge la PUI, trec prin mocirla mocirlelor și mă cert… că iar am venit aseară târziu acasă și n-am găsit loc mai la stradă. Mă consolez niște minute după, când cobor din mașină până nu știu unde, apoi după ce ajung la serviciu – și revin cu picioarele pe pământul moale și îmbibat de apă, fericit și mângâiat de soare.

Îmi vine să râd. Ghetele mele de mare șoferiță sunt în perioada aceasta mai murdare decât încălțările pietonilor.

Continue Reading

Nu deveni cine te-a rănit

Sunt mulți cei care mă întreabă cum de mai pot zâmbi. De ce vorbesc de bine pe cei care mă vorbesc de rău, de ce caut frumosul ascuns sub praf și pe după mucegaiuri, de ce nu rămân căzută după ce mi-o iau, de ce mai îndrăznesc să ridic ochii în lume, după ce demonstrez că nu-s perfectă, de ce mă încăpățânez să văd suferințele drept lecții – și nu, pur și simplu, suferințe.

Anda Elena Pintilie - saptepietre.ro - Foto Paul Padurariu

Pentru mine, răspunsurile-s clare. Și maxim de egoiste.

Continue Reading

Mi-am dus vulcanul în service :)

Fotografie Anda Elena Pintilie - stare de liniște - foto: Paul Pădurariu

În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.

Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei.

Continue Reading

Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri

Sunt și am fost dintotdeauna omul care a crezut în soarele care apare după furtună. Furtună provocată de mine sau provocată de alții, furtună din care am decis să fac parte, furtună în care am fost aruncată din greșeală sau cu forța. Până acum, slavă lui Dumnezeu, am reușit să tot văd soarele. Chiar și atunci când mă aflam mână în mână cu deznădejdea, soarele s-a încăpățânat să apară și pe strada mea.

Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri
Foto: Oana Nechifor

Parte din soare e și zâmbetul meu. Zâmbet care, chiar dacă am crezut că-l voi pierde cândva, mi-a rămas aliat. Și nu e soare provocat de dinții poate (prea) galbeni :), ci e un soare și e un zâmbet care izvorăsc din suflet. Probabil că fără să zâmbesc aș muri.

Continue Reading

Pași înapoi

Am observat ceva…

Oamenii sunt fericiți să urce muntele pe spinarea ta. Dar, dacă nu se mai pot ține după tine… se opresc. Și, chiar fac niște pași înapoi. Culmea este că asta nu e totul. Se străduiesc din răsputeri să-ți pună și ție frână, piedică, laț în gât. Logic, sub o perdea de bune intenții.

Continue Reading

Supărări trecătoare

De multe ori, ne enervăm. Aparent, cu toate motivele din lume. În realitate, fără rost. Ne supără o privire, un gest, o vorbă – sau lipsa lor. Și, credem că necazul nostru e cel mai mare. Că avem tot dreptul să fim încruntați. Că cei din jur s-au aliat, parcă, împotriva noastră.

Continue Reading