• Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Cam cât de cocoșat ne e sufletul?

    M-am tot gândit la femeia gârbovă. La femeia vizibil îndoită de șale, care 18 ani a privit numai în praful drumului, neputându-și clăti ochii și sufletul cu cerul…

    Apoi m-am gândit la mine. Și la tine… La noi toți, ăștia drepți și țanțoși, cu nasul în vânt, cu ochii dați pe spate, cu pasul vioi și cu dreptul de a ne purta capul prin nori. Fizic, suntem ok. Dar se aplică aceeași regulă și atunci când vorbim despre noi, în amănunt?

    Cam cât de gârboviți suntem, sufletește vorbind? Cam cât de distruși ne simțim? Cam cât de apăsătoare ne sunt poverile pe care le purtăm – și pe care, de multe ori, le considerăm cele mai prețioase comori? Cam cât de tare ne apasă păcatele și cu ce tupeu putem privi, senini, spre Cer?…

    De ce n-avem milă de noi?

    Poate că-n fața oamenilor putem poza în drepți și onești – mult mai mult decât suntem. Dar e o glumă să credem că Dumnezeu, Care pe toate le știe, poate fi la fel de ușor de păcălit. El ne știe și frământările, și bucuriile, și tristețile. Și răutățile pe care le facem, și nedreptățile care ni se aduc, și dorințele, și vorbele, și gândurile, și faptele. El știe dacă ne gârbovim sufletul cu folos, în duhul iubirii, al smereniei și al dorinței de mântuire – sau în duhul pierzării.

    Trist e că, atunci când ne pierdem și ne tot pierdem… și noi știm asta. Ce se întâmplă? Nu ne interesează? Nu ne doare? Nu ne e milă de noi și de felul în care ne încovoiem? Poate ne gândim că mai avem timp. Dar cât timp? Până când? Timp ca să ce? Oare nu înțelegem că, pe măsură ce înaintăm pe un drum care nu ne face bine, cu atât mai greu ne va fi să revenim? Să ne recunoaștem rătăcirile și neputințele, să ne dăm jos măștile, să ne cerem iertare, să reparăm ce mai putem repara? Oare nu înțelegem că, pe măsură ce ne împotmolim în propriile noastre pânze, devenim captivi și cocoșați?…

    eu nu pot… Tu poți!

    Câți dintre noi vor avea parte de un al 12-lea ceas și câți dintre noi ne vom pierde sufletul în amăgiri și vom pieri cu nasul în praful drumului, fără a mai avea șansa de a ne clăti ochii cu cerul?… Mi-e frică să născocesc un răspuns. Pot doar să mă îndemn și să te îndemn la trezire. Acum! Acum e timpul nostru! Să începem să ne dezbrăcăm de cojoacele-poveri, de răutăți, de mânie, de minciuni, de egoism, de invidie, de grija caprei vecinului, de batjocură… de tot! Să renunțăm la rolul de victimă, să ne vedem de ale noastre și de cum ne putem face sufletele mai ușoare. Să avem credință și nădejde în Cel care știe cum să-și primească înapoi fiul rătăcitor!

    cât de cocoșat ne e sufletul

    Trebuie doar să vrem – și să începem să facem pașii cei buni. De restul se ocupă Dumnezeu. Atunci când nu vom mai cere nimic și-atunci când vom fi mulțumiți cu poverile-încercări, după 18 zile, 18 luni sau 18 ani, Dumnezeu nu va rămâne dator. Acolo unde noi ne vom strădui să ne urnim povara, El ne-o va lua cu totul și ne va îndrepta.

    Doamne, eu nu pot! Tu poți! Ajută-mă!

  • Fotografie Anda Elena Pintilie - stare de liniște - foto: Paul Pădurariu
    Ale tinereţii valuri,  Vorbe de duh

    Mi-am dus vulcanul în service :)

    În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.

    Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei.

  • Pentru minte,  Pentru suflet

    Astăzi sunt recunoscătoare

    Doamne, îți mulțumesc pentru darurile vieții mele. Pentru bucuria de a fi mamă. Pentru toată familia mea. Pentru sfinții Tăi, prietenii mei. Pentru sănătate. Pentru că Te-am simțit alături în bucurii și pentru că mi-ai rămas aproape în durere. Pentru că m-ai învățat ce înseamnă iubirea.

  • Ale tinereţii valuri,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri

    Sunt și am fost dintotdeauna omul care a crezut în soarele care apare după furtună. Furtună provocată de mine sau provocată de alții, furtună din care am decis să fac parte, furtună în care am fost aruncată din greșeală sau cu forța. Până acum, slavă lui Dumnezeu, am reușit să tot văd soarele. Chiar și atunci când mă aflam mână în mână cu deznădejdea, soarele s-a încăpățânat să apară și pe strada mea. Parte din soare e și zâmbetul meu.

    Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri
    Foto: Oana Nechifor

    Zâmbet care, chiar dacă am crezut că-l voi pierde cândva, mi-a rămas aliat. Și nu e soare provocat de dinții poate (prea) galbeni :), ci e un soare și e un zâmbet care izvorăsc din suflet. Probabil că fără să zâmbesc aș muri.

  • Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Tu-ți asumi crucea sau refuzi să fii fraier?

    A fost odată un omuleț care căra după sine o cruce. Vedea și la alții, dar nu-i păsa de ei. Se uita doar la crucea lui și nu înceta să-și plângă de milă. Vai, e atât de lungă, de lată, de grea, de plină de așchii, de nepotrivită pentru spatele său firav! Vai, dar ce-a greșit el să pătimească atât în viața asta? Să nu poată umbla și el hai-hui! Să nu poată avea umerii liberi…

    Omulețul acesta, în loc să-și vadă de crucea lui și să și-o asume, se gândea la tot felul de tertipuri prin care să scape de ea. Sau măcar s-o transforme… Să nu mai fie atât de lungă, de lată, de grea, de plină de așchii, de nepotrivită pentru spatele său firav! Așa că s-a pus pe treabă. Credea că e mare creator – sau creativ…  Și-a tăiat, și-a aranjat, și-a făcut aproape o cruce-rucsăcel.

  • Ale tinereţii valuri

    Buni, răi – sunt ai mei! 33 :)

    Anul trecut am împlinit 32 de ani și ceva nemulțumiri la suflețel. Mă gândeam – de fapt eram sigură – că până anul acesta se vor rezolva toate. Am avut dreptate :). Nu s-au rezolvat chiar așa cum speram eu, dar multe s-au schimbat. Atât de multe, de mari și de grele, încât îmi vine să râd de nemulțumirile de la 32. Și-mi vine mai cu foc să conștientizez bunele, să mă bucur de mărunțele, să dau slavă lui Dumnezeu. Căci nimic nu se întâmplă fără un rost.