• Pentru minte

    Acum 20 de zile mi-am luat rămas bun de la un gând la moarte. Și-a venit altul!

    Citește mai întâi: O femeie are doi sâni și-o datorie

    ***

    Acum 20 de zile, când mă întorceam de la serviciu, Maria m-a întâmpinat fericită la ușă:

    – Am luat un Foarte Bine la matematică!

    – Felicitări! Vino să ne îmbrățișăm! Și eu am luat azi un Foarte Bine!, i-am răspuns.

    Acum 20 de zile fusese ultima zi de școală cu porțile deschise. Urma perioada cea nedefinită de învățat de acasă, iar foarte binele de la testul cu forme geometrice îndulcea un pic atmosfera.

    Acum 20 de zile, după prânz, eu am făcut o pauză de la birou și-am plecat spre Spitalul Providența. Aveam programare. Deja măsurile de siguranță împotriva coronavirusului începeau să se întețească. Așa că m-am prezentat la controlul de ecografie mamară cu săculeți din ăia albaștri în picioare – papucei de ștrumfi, cum le zice Maria.

    Anda Elena Pintilie

    Acum 20 de zile se împlineau doi ani și jumătate de când începusem să am conștient în minte gândul la moarte.

  • Pietre...,  Vorbe de duh

    Când moartea mă ia prin surprindere

    Uneori simt nevoia să mă opresc din alergătură și nu pot. Fac planuri, strategii, promisiuni – și nu mă țin de niciunele… E greu. Aproape imposibil. Și descopăr, astfel, cam cât de mică mi-e voința.

    Se întâmplă, însă, ca moartea să mă ia prin surprindere. Nu moartea mea. Deocamdată. O moarte. O moarte de departe. Pe care n-aș fi putut-o împiedica. Însă realizez cum aș fi putut influența viața de dinainte, un pic, în bine. Dacă aș fi fost acolo, prin preajmă. Fără alergătură, fără nepăsare. Nici n-aș fi depus cine știe ce efort. Doar m-aș fi arătat un pic mai binevoitoare. Poate că n-ar fi contat deloc implicarea mea. Dar aș fi știut astăzi că am dat de la mine un minim, cât mi-a stat în putință, ca unei vieți grele să atașez, din când în când, un zâmbet.

    N-am făcut asta.

  • Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Ești gata să mori?

    Cine-a fost Sfântul Ștefan? Cel dintâi mucenic – ucis cu pietre, pentru credința lui în Dumnezeul cel Adevărat. Sfântul Ștefan a fost primul. Dar nu singurul. Și cu siguranță, nu ultimul. Mustește calendarul de sfinți mucenici – iar numărul sfinților de care nu știm e infinit mai mare. De atunci, din vremea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, până astăzi, listele cu sfinți mucenici continuă să se scrie în Ceruri. Până astăzi! Și probabil că sfârșitul nu-i aici…

    Astăzi încă mai avem mucenici! Astăzi încă se mai moare pentru credință! Astăzi încă mai există oameni răstigniți pe cruce, precum Mântuitorul – pentru singura „vină” de a se numi creștini.

    Astăzi, când noi nu mai putem de-atâta îmbuibare, când ne vizităm cu groază sărbătoriții, căci iar vom fi puși la masă și nu știm unde mai poate încăpea atâta chef pe stomacul și pe capul nostru… astăzi – încă se moare pentru Hristos!

  • Viața-i frumoasă băieți!

    XX. Riscurile meseriei

    Tainele oricărei meserii nu se pătrund ușor. Ai nevoie de cunoștințe teoretice și practice, de îndemânare, dar mai ales de pasiune pentru ceea ce faci. Eu., poate că am primele calități, dar pasiunea pentru meserie nu o am. Asta o simt în interiorul meu.
    Pentru că nu m-am deconspirat niciodată, mă simt liniștit. Ceilalți nu cred să bănuiască nimic. În anul trei am fost repartizați pe lângă muncitori și lucrăm cot la cot cu ei. Realizăm, sub supravegherea lor, cele mai complicate lucrări.

  • Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Sfârşitul fiecăruia dintre noi

    În ultima perioadă, am avut şoc după şoc, la aflarea unor veşti triste. Oameni relativ tineri s-au stins din viaţă, fără să dea semne, înainte, că ar suferi de vreo boală. Pur şi simplu. Să-i ierte Dumnezeu pe toţi şi să le odihnească sufletele în pace! Iar pe noi, pe cei încă vii, să nu ne lase să-i uităm. Să-i pomenim în rugăciunile noastre şi să nu trecem cu vederea faptul că şi sfârşitul fiecăruia dintre noi poate fi în următoarea secundă – mult mai devreme decât temutul sfârşit al lumii…

    Ne culcăm uitând să ne facem o cruce, ne trezim şi ne începem o nouă zi fără să mulţumim pentru darul de-a mai fi. Luăm în râs cele sfinte, promitem că ne vom pocăi la bătrâneţe, că atunci vom posti, ne vom spovedi, ne vom împărtăşi… Ne credem eterni şi spunem că trăim clipa, fără să ne pese de ceea ce va urma. Totuşi… avem garanţia unui al doisprezecelea ceas?…