Sileşte-mă să mă întorc spre Tine!

De multe ori, când ne rugăm, citim niște cuvinte – iar mintea și sufletul ne umblă pe coclauri. Mai există, însă, și dăți fericite, în care câte un fragmențel ne face să-l trăim cu totul și să ne înfiorăm, conștientizând ceea ce zicem/ cerem/ dorim…

Așa mi s-a întâmplat cu o bucățică dintr-o rugăciune de suflet: De aceea, te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea cea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine.

Tot citind, tot ajungând la bucata aceasta, m-am oprit, m-am scuturat și m-am întrebat: Dumnezeule, oare eu înțeleg ce-Ți cer?

Continue Reading

Astăzi sunt recunoscătoare

Doamne, îți mulțumesc și te binecuvântez pentru darurile vieții mele. Pentru bucuria de a fi mamă. Pentru toată familia mea. Pentru sfinții Tăi, prietenii mei. Pentru sănătate. Pentru că Te-am simțit alături în bucurii și pentru că mi-ai rămas aproape în durere. Pentru că m-ai învățat ce înseamnă iubirea.

Continue Reading

Mai au nevoie adulții de „Înger, îngerașul meu”?

Cândva, pe-o scenă, un tip mătăhălos și cu față de mare dur se afla într-un punct critic. Poate că ultimul lui punct. În disperare de cauză, s-a pus în genunchi și cu o figură crispată a început să spună: „Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu… eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare!”. Per total, momentul a fost unul amuzant. Antiteza dintre aspectul insului și rugăciunea plină de inocență, cu gust de copilărie a stârnit râsul în sală. Inclusiv pe chipul meu.

Deși nu-mi mai amintesc contextul, secvența asta mi-a rămas vie în minte.

Continue Reading

Gândul de dinaintea cafelei de dimineață

Câteodată, abia reușim să ne facem curaj să răspundem ceasului. Ok, ok, mă trezesc… Și mai stăm cinci minute. Și încă vreo cinci… Până când… văleu, iar sunt în întârziere! Și fuga, fuga, fuga… alergăm ca bezmeticii prin casă, încercând să recuperăm cele cinci, cinci și încă vreo cinci minute de închipuit răsfăț.

Din timpul ăsta leșinat și apoi din timpul cel alergat – oare mai reușim să strecurăm două secunde

Continue Reading

Doamne, scapă-mă!

În Evanghelia de astăzi l-am simțit, pentru a nu știu câta oară, pe Apostolul Petru scăzând în credință. Nu mult. Nu pentru mult timp. Suficient, însă, cât să cadă un pic, suficient cât să simtă că se îneacă fără Dumnezeu. Poticnelile Sfinților Apostoli ar trebui să ne încurajeze pe noi în credință. În revenirea la credință, mai bine spus.

Avem voie să ne îndoim, avem voie să negăm că-L cunoaștem pe Hristos, avem voie să nu credem, avem voie să păcătuim, avem voie să cădem. Un singur lucru ne este interzis!

Continue Reading

Uite-așa mi-a căzut baticul :)

Ieri încercam să conving pe cineva că Dumnezeu nu-i chiar atât de drastic și că nu stă cu bâta după noi – să ne faulteze pentru orice mărunțiș. Că uneori fix ăștia care ne dăm mari creștini punem garduri uriașe între noi și El. Că ținem la detalii și la picanterii, dar greșim fatal în cele simple, clare, exacte.

De exemplu, faptul că un om ține un post alimentar de șapte săptămâni nu mă impresionează în mod deosebit, dacă în aceeași perioadă de timp face, cu bună știință, o mulțime de alte păcate – din categoria celor mari, despre care și-un necredincios ar ști că nu-s motive de laudă.

Continue Reading

Ne recunoaștem bolile?

Ne-am învățat să trăim clipa. Să nu ne gândim la boli sau la moarte – până în ultima secundă. Vor veni ele cândva, dar acum sunt toate departe. Să profităm! Nu ne dăm seama că multe dintre obiceiurile noastre ne îmbolnăvesc, trupește și sufletește. Nu ne dăm seama că tristețea – atât de nefirească și atât de des întâlnită în rândul tinerilor – este, până la urmă, o boală! Nu ne dăm seama că fericiri de moment se transformă, apoi, în goluri, în suferințe, în răni vizibile și răni mai grave de atât.

Continue Reading