Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase.
E luni. Iar glumițelor de luni, specifice începutului de săptămână, oboselii și of-urilor li se adaugă astăzi un ghem de tristețe, ascuns mereu într-un colț de suflet.
Sâmbătă am dus-o pe Maria la o activitate de-o oră. Când ne-am reîntâlnit, i-am mărturisit:
– Mi-a fost dor te tine!
La care ea, calm, meditativ, fără strop de reproș, mi-a zis
Spre sfârșitul anului școlar trecut, doamna învățătoare a Mariei m-a întrebat dacă aș putea scrie câteva rânduri pentru revista școlii. Am simțit că mi se taie respirația! Eu, care scrisesem la aceeași revistă în perioada în care eram elevă – tocmai primisem propunerea de a face un text în calitate de… fostă elevă. Și de mamă a unei actuale eleve! 🙂 O, Doamne! Cum să refuz? O, Doamne! Dar cum o să scriu? Ce o să scriu? Habar n-aveam! Tot ceea ce mi-a fost clar de la început era faptul că trebuie să scriu pentru copii – nu pentru oamenii mari. Și-am scris. Apoi am uitat…
Ieri am strâns revista la piept și m-am bucurat! Mușatinii! Un nou număr al revistei Școlii Gimnaziale „Alexandru cel Bun” în care mi-am zărit numele! Cine ar mai fi crezut?… 🙂
Câteodată stau și mă întreb: nu-i a mea, a mea e oare?! Astăzi am fost atât de preocupată s-o pozez pe ea și pe colegii ei, pe doamna și pe toți părinții… azi am fost atât de preocupată să mă bucur și să mă încarc de toate energiile primului drum spre școală/ primei întâlniri cu prietenii în uniformă/ primei zile din clasa întâi… încât târziu am realizat că nu am făcut nicio fotografie împreună cu fiica mea – nici măcar un amărât de selfie.
Nu m-am întristat peste măsură. Mă uit în oglindă și-mi trece de mine! 🙂 Dar de ea, de ea n-am să mă satur niciodată!
Un an nou cu bine, bucuria mea! Să fii veselă și sănătoasă, curioasă și isteață, iubitoare de povești și de viață trăită frumos, cu liniște în suflețel! Anii de școală, precum vacanțele – vin și se duc.
Acum șapte zile a fost despre ea. Ca-n fiecare zi, de altfel! 🙂 Dar acum șapte zile, Maria-Paula a împlinit 7 ani!
Acum șapte ani și șapte zile o stângeam la piept pentru prima dată. I-am mulțumit atunci și-i mulțumesc zi de zi că m-a ales să-i fiu mamă.
Anul trecut, pe la început de septembrie, dădeam apă la șoricei. Aveam niște emoții crunte. Peste câteva zile, cu fluturi în stomac și cu o mie de gânduri, mi-am văzut punca avansată la stadiul de… școlăriță! 🙂
Din exterior, toate astea pot părea niște nimicuri. Dar sunt nimicurile mele cele mai importante!
Nu mă omor după revistele-program tv. Se pare, însă, că orice chestie poate avea utilitatea ei – chiar mai presus de fix utilitatea ei
Astă vară, la mare, Maria a încercat să-i facă un compliment unui tip simpatic: Vai, ce papuci frumoși ai! El a început să râdă cu drag, dar și cu un aer de ușoară superioritate de capitală… și să-i explice: Dar nu-s papuci, sunt adidași! 🙂 Maria știa că-s adidași, însă nu înțelegea de ce aceștia nu sunt acceptați și în categoria cea mare, a papucilor!
Pentru că la noi acasă, în apartament, în Iași și în Moldova, termenul de papuci