Părintele Proclu Nicău – lecție de smerenie și de pocăință

Parintele Proclu Nicau

Părintele Proclu Nicău, ucenic al părintelui Cleopa Ilie, a fost un monah simplu. Mai mult de 50 de ani din cei 89 pe care i-a trăit i-a petrecut în pustiu. S-a născut pe 13 noiembrie 1928. De pe 28 ianuarie 2017 a plecat la Dumnezeu. Veșnică să-i fie pomenirea! Iar noi să ne bucurăm de omul pe care l-am avut până acum alături și pe care-l avem de astăzi rugător în Ceruri.

Din Lupta pentru smerenie și pocăință, carte a părintelui, apărută la Editura Agaton în 2010, nu m-am putut abține să nu scot câteva idei. Dacă am ține seama de o firimitură din acestea… am fi niște fericiți!

* Şi i-am zis că eu am găsit într-o carte mai veche, nu ştiu unde, că spune aşa: Dacă vrei să te răzbuni asupra păcătoşilor,

Continue Reading

În veci, Alexandra!

Am cunoscut-o pe Alexandra într-o împrejurare nefericită. N-am putut trece mai departe, nepăsătoare. Aşa că, Alexandra a fost cea care m-a făcut să concretizez ideea proiectului OAMENI – în fiecare zi! Ea a fost primul caz prezentat, prima luptă personală pe care am pornit-o alături de tine! Am îndrăgit-o pe Alexandra şi nu am mai putut să renunţ la grija pentru ea nici după finalizarea campaniei de pe blog.

M-am rugat şi am plâns pentru ea, m-am bucurat pentru orice pas care părea a fi o tentativă de ameliorare a bolii sale. Astăzi, însă… este prima zi, după zile cărora le-am pierdut şirul… în care nu o mai pomenesc pe Alexandra în rândul celor vii, chinuiţi, fragili.

Continue Reading

Despre lacrimi

Am fost, mereu, o plângăcioasă. Mi-am promis de zeci şi sute şi catralioane de ori că n-o să mai vărs o lacrimă, în toată viaţa mea! Şi, m-a ţinut. Uneori, două săptămâni… alteori, două ore… Motive s-au găsit şi încă se găsesc. De necaz sau de bucurie, impresionată de un minut special sau de o dramă, într-un moment de furie sau, pur şi simplu, din dorinţa de a mă descărca.

Am plâns singură, în camera mea, dar şi în faţa altora, oferindu-le satisfacţie. Am preferat, în schimb, să plâng şi să pot spune ce am de spus, decât să simt un nod în gât, să-mi sugrum lacrimile şi să las o discuţie neterminată. De multe ori, am greşit. În alte rânduri, m-am felicitat pentru curajul şi nebunia ce-au răbufnit din lacrimi. De fiecare dată au urmat, logic, noi şi noi promisiuni care să-mi ţină ochii uscaţi. Pentru încă două săptămâni… pentru încă două ore.

Continue Reading