Eu nu bat șaua – iar tu sigur nu ești cal

Mă amuză oamenii care se… simt. Sigur a scris despre mine!/ Ia uite cum mă atacă…/ Eu sunt capul răutăților, clar!/ La mine face referire, pentru că am avut de curând discuția aceea… Și tot așa! 

Lumea se simte. Unii se cred cai – în timp ce eu bat șaua… Și, totuși, ce nu înțelege lumea e că eu, și atunci când scriu despre alții, vorbesc despre mine. Iar atunci când am de spus ceva cuiva, spun direct. N-am devenit atât de înțeleaptă, încât să valorizez tăcerea. Așa că,

Continue Reading

Un bonus pentru constatarea „e prea târziu”

Cândva, pe vremea asta, mai ceream un an. Recunosc, pare o aroganță să ceri un an cuiva, atunci când nu știi dacă mai ai la dispoziție măcar o secundă. E prea târziu, mi s-a răspuns. Și mi s-au mai oferit niște zile. E prea târziu… Și-am tot încercat să descifrez vorbele astea în fel și chip. În favoarea și în defavoarea mea, în binele meu și în ciuda mea…

Recent, am auzit din nou vorba aceasta. Completată.

Continue Reading

O legătură de răbdare, vă rog!

Am aflat că răbdarea se vinde în piață, printre mărar și pătrunjel. Gata, plec și eu în căutarea ei! Bănuiesc că-i coadă la taraba cu răbdare. Cred că-i și scumpă tare… Dar am de gând să mă târguiesc, daca va fi nevoie.

Mă tot întreb cum s-o folosesc, cum s-o distribui, cum s-o depozitez. Oare pot s-o pun la presat, într-o carte? Oare pot să iau o porție și la desert?

Din întrebare în întrebare, ajung în piață și merg țintă spre cel mai aglomerat loc. Nu… nu-i aici. Aici se joacă viața la păcănele. Unde-o fi răbdarea? Mă foiesc fără de răbdare și răsuflu greu. Deja am transpirat și am obosit. Mă răsucesc pe călcâie, să plec – și uite, surpriză! Răbdare la legătură! Și niciun om la rând… Doar un om fără oameni și cu multă răbdare.

Continue Reading

Cui ne lăsăm pătrățica, în timp ce-i judecăm pe alții?

Se întâmplă adesea să-i judecăm pe unii. Și pe alții. Că-s așa și pe dincolo, că fac aia și ailaltă, că…  Dumnezeule, nu știm cum de-i mai rabdă pământul. Toate motivele pe care le avem sunt justificate. Oamenii nu-s și n-o să fie vreodată perfecți așa că, dacă ne punem pe căutat minusuri, avem toate șansele să le și găsim.

Întrebarea care se naște este: merită efortul de a purta altora de grijă? La modul ăsta? Merită să ne minunăm de soarta lor, să-i comentăm, să le analizăm toți pașii, să ne comparăm și să-i vedem, eventual, la degetul nostru mic? Să râdem de paiele care le injectează ochii? Poate că merită…

Continue Reading

Trăiește clipa – dacă vrei să trăiești

Carpe diem! Cam acesta era motto-ul preferat al lumii, scris cu mult patos prin oracole. Un motto care m-a făcut să nu iau prea des îndemnul în serios. Am perceput acest trăiește clipa ca motiv de îndrăgosteală, petrecere în neștire și în orbire, beție la propriu și la figurat, irosire a vieții respirate fără trecut și, mai mult decât evident, fără viitor.

Se zice însă că, pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii se mai înțelepțesc. Pesemne că părul meu alb începe să-și mai spună cuvântul și să se revolte de sub vopsea… Măcar el se chinuie să mă aducă pe calea înțelepciunii și, uneori, îmi mai gâdilă mintea și mă îndeamnă să cuget.

Continue Reading

Șocul de a îți găsi parul din ochi

Faza aceea cu paiul și cu parul e perfect adevărată. Știu că, în general, nu ne place să constatăm că avem un par în ochi. Doar suntem cei mai corecți, cei mai drepți, cei mai imaculați. Inclusiv atunci când greșim, o facem pentru că, altfel, nu s-ar putea. Așa ajungem să greșim, doar ca să avem dreptate.
Trec ore și zile și ani la rândul, în care dăm din cap dezaprobator, atunci când alții o iau pe arătură. Ce dacă devierea lor e cam aceeași și, poate, chiar mai puțin semnificativă?

Continue Reading