• Şcoala părinţilor

    Iubirea necondiționată nu e cocoloșeală fără limite

    Iubirea necondiționată e bună. Și diferită de alte presupuse iubiri. Supra-cocoloșeala dăunează grav copiilor noștri! Tocmai lor, celor pe care ne propunem să-i ferim și de propria umbră! Nu mai bine îi asigurăm că le vom fi întotdeauna alături, la bine și la rău? Nu mai bine îi lăsăm să cunoască ambele fețe ale unei monede? Să știe ce înseamnă da, să știe ce înseamnă nu? Să știe cum să reacționeze în fața unui comportament neprietenos – să facă diferențe între o stare proastă de moment a cuiva și între o stare generală proastă? Între o greșeală și un abuz? Între o chestiune în care și copilul trebuie să-și vadă erorile și una în care el e complet nevinovat?

    Iubirea necondiționată nu e cocoloșeală fără limite

    Datoria noastră, de părinți, este să iubim necondiționat. Dar să iubim! Nu să facem totul în locul copiilor.

  • Pentru minte,  Şcoala părinţilor,  Vorbe de duh

    Tu îți iubești copilul? Mai gândește-te!

    Ne tot amăgim că suntem moderni, că facem cursuri de parenting, că știm cum să motivăm și să iubim necondiționat copiii, că putem rezista unor tentații de a-i lovi, pedepsi, umili, că suntem mai șmecheri decât părinții noștri, mai răbdători și mai culți, că apelăm deschis la ajutor specializat pentru a-i încuraja pe cei mici să scape de frici și depresii. În realitate, la bază am rămas la fel de putrezi – sau poate suntem chiar mai rău decât am bănui. Căci nu-i suficient să știi teorie, nici să iubești copilul punându-l într-o bulă de cristal, care să-l ferească de factorii externi.

    fetita privind spre zari albastre

    Culmea e că factorii externi cei mai apropiați rămânem tot noi, familia, părinții, împreună sau separat, cu toate bunele și relele noastre, cu toate neputințele noastre, cu toți bolovanii pe care-i purtăm după noi, de-a lungul vieții… și pe care-i descărcăm, mai rar sau mai des, pe umerii pruncilor din dotare. Nu ne iubim copiii doar prin a-i aduce pe lume – ci și prin felul în care îi aducem pe lume. Nu ne iubim copiii numai cu jucării, dulciuri și bani… și cu timp oferit printre picături. Nu ne iubim copiii doar la ocazii speciale, când ne fac pe plac și-s, vorba aia… cuminți – că ne lasă pe noi în pace.

    În ultima perioadă am început să observ tot mai multe dovezi de neiubire… 

  • Doxologia,  Şcoala părinţilor

    Hai să ne distrugem copiii!

    * Încă de când este mic, să nu îi refuzaţi absolut nimic. Daţi-i orice îşi doreşte, orice cere, mai ales atunci când plânge. Astfel va creşte şi va crede că toţi îi sunt datori cu toate şi că are numai drepturi.

    * Când va începe să vorbească urât şi să ocărască, voi să râdeţi. Astfel, îl veţi face să înţeleagă că este foarte „deştept”!

  • BB: Maria-Paula,  Haz de necaz

    Maria spune

    Copila mea este în perioada aceea în care, fix atunci când doi adulți vorbesc, ea își amintește ceva. Nu doar că își amintește – dar în acel moment trebuie să și spună totul. Așa cum era de așteptat, se dovedește, de multe ori, că amintirile se inventează din mers și că, de fapt, ne confruntăm cu problema celor trei secunde în care nu i s-a acordat atenție.

    Buuun! Uneori lăsăm de la noi, în alte dăți o atenționăm că nu-i frumos, apoi îi explicăm că la vorbă se stă la rând – exact ca la coadă la covrigi, că trebuie să-i respecte pe cei din jur, mai ales dacă sunt/ vorbesc înaintea noastră, bla bla bla.

  • Ale tinereţii valuri,  Explicaţiuni,  Şcoala părinţilor

    Joaca de-a camera ascunsă în şcoli

    Profa cea mai de treabă din generală a fost, de departe, doamna de matematică. Atunci când era de glumit, când era de mers în excursii sau în tabere, se afla pe primul loc în sufletele noastre.
    Profa cea mai de temut – atunci când treceam la lucruri serioase – era tot doamna de matematică. Avea un stil de predare profesionist la care îmbina, uneori, și câte o castană. Nu cred c-a scăpat careva dintre noi fără castane! Ba, eu mi-am luat și-o cretă, fix în frunte, într-o oră când, în loc să fiu atentă la tablă, mă uitam aiurea, pe pereți!