MagicHOME – împreună, pentru părinții copiilor bolnavi de cancer!

M-am tot uitat la oamenii care se așază pe scaunul groazei. Îi privesc două secunde și deja mi se umezesc ochii. Nu-s acolo… da-s acolo, cu ei. Și tot nu-s acolo, căci nici ei nu-s acolo complet – ci doar în cadrul unei campanii, pentru câteva ore. Plâng! Habar n-am ce simt și cum mai simt părinții copiilor bolnavi de cancer care locuiesc pe un scaun… Eu sunt sfâșiată doar privind contextul… – însă cei ce sunt „îmbrățișați” de context, de boală și de spaimă… oare cum își mai cară sufletul?

Dumnezeule… inima și gândul îmi fug la Alexandra. La primul copil pentru care am inițiat vreodată o campanie umanitară pe blog. Primul copil pentru care ne-am unit în fapte bune și pentru care am plâns apoi, amar, la despărțire… Pe Alexandra mi-o amintesc tristă, pentru că-și pierduse părul. Pe Alexandra mi-o amintesc zâmbind, când i-am arătat o poză cu prunca mea: „Uite, Maria a auzit că nu mai ai păr, dar că ești încă foarte frumoasă! Și-a vrut să fie și ea la fel ca tine, așa că a renunțat la părul ei drag și creț!”.

Continue Reading

Oameni în coajă de nucă. Dar miezul – cum e miezul?…

De multe ori, ne îmbrăcăm în coji de nucă. Suntem puternici, frumoși, duri. Pozăm în ideali și ne place atunci când ne e mângâiată aparența. Avem o mulțime de susținători și de elogiatori ai cojii… Ce se întâmplă, însă, când ne lăsăm descoperit miezul? Mai putem poza cu o la fel de mare ușurință? Miezul nucii poate fi bun și gustos, dar și rânced… deteriorat sau putrezit.

Cum e să ne înveșmântăm în coajă de nucă și să fim stricați pe dinăuntru?

Continue Reading

Eu nu bat șaua – iar tu sigur nu ești cal

Mă amuză oamenii care se… simt. Sigur a scris despre mine!/ Ia uite cum mă atacă…/ Eu sunt capul răutăților, clar!/ La mine face referire, pentru că am avut de curând discuția aceea… Și tot așa! 

Lumea se simte. Unii se cred cai – în timp ce eu bat șaua… Și, totuși, ce nu înțelege lumea e că eu, și atunci când scriu despre alții, vorbesc despre mine. Iar atunci când am de spus ceva cuiva, spun direct. N-am devenit atât de înțeleaptă, încât să valorizez tăcerea. Așa că,

Continue Reading

Cum putem trece așa, pe lângă oameni, fără să ne pese?

În pauza de masă, am plecat să plătesc telefonul. Când am trecut prin parcul de la Teatrul Național, pe spațiul verde, aproape de stradă, am văzut un om întins. Era slab tare și avea o geacă de iarnă groasă – ceea ce nu m-a ajutat prea mult când m-am oprit așa, de la un metru, să-l observ dacă respiră… Lângă el mai era și un par din acela scund, spaima oricărui părinte de copil mic. Totuși… parcă respiră. Dar dacă nu? Totuși… parcă doarme. Dar dacă nu? În jur, pe bănci și pe stradă, oamenii își vedeau de ale lor. Am zis un Doamne, miluiește-l!… și-am plecat și eu mai departe… 

La întoarcere, pe lângă Primărie, polițiștii locali erau la o dubă – făceau schimbul de ture.

Continue Reading