„Nu mi-am dorit să-mi fie mie bine! Mi-am dorit ca vouă să NU vă fie bine!”

Am văzut cândva un film despre o tipă care provenea dintr-o familie destrămată, cu abuzuri și o grămadă de nenorociri. La un moment dat, s-a împrietenit cu o altă tipă – dintr-o familie ideală. Aceasta din urmă a văzut-o ca pe-o soră, iar părinții ei au primit-o în casă și în sufletele lor cu toată deschiderea și cu toată iubirea. Credeți că a fost bine? Din păcate, nu. Căci, în ascuns, tânăra nefericită a început să creeze o grămadă de probleme,

Continue Reading

Suntem „toleranți”, vrem drepturi și libertăți, dar încă ne uimește un tânăr care se închină

Îmi povestea cineva care lucrează în străinătate, la o companie nu mare, nu mică… despre un coleg care are un covoraș și care își face rugăciunile zilnic, la ore fixe. Pentru că una dintre ore e în timpul programului de muncă, angajatul a solicitat angajatorului spațiu și timp. Și-a primit. Astfel, biroul de ședințe, care era la vedere, cu pereții de sticlă, a fost tapetat cu hârtie albă și este mereu ocupat de un singur-același om, 15 minute, într-un anume interval orar. În plus, colegul are o învoire vinerea, pentru a merge la rugăciunea colectivă cu cei de-o credință cu el. Super! Adică, fără glumă – mă bucur că există deschidere și respect pentru drepturile (religioase) ale omului. La serviciu și în afara serviciului, căci sunt și unii pe stradă, în parcuri, de exemplu – ei și covorașul lor.

Dar o fi toleranța asta față de minorități egală pentru toți minoritarii? Dar o fi toleranța asta valabilă și în cazul majoritarilor? Mă întreb… fără să caut răspunsul-cel-corect (politic?).

Și acum vin la noi în țară și observ un domn, un mare domn, un formator de opinii… cum este el foarte surprins (a se citi dezgustat, nu mirat și fericit) că există tineri care își fac cruce atunci când trec pe lângă o biserică. Numește acest gest ca fiind „o formă de ploconire”. Și nu se oprește doar aici.

Continue Reading

Când ziua-i zi, de ce vorbim despre noapte?! Explicații pe înțelesul copiilor

– Afară este zi sau noapte?

– E zi! Uite ce lumină e! E soarele pe cer! Haha, ce amuzant, cum să-ți treacă prin minte să răspunzi că e noapte?

– Ține minte, copilul meu. Va veni vremea în care unii vor veni la tine, în mijlocul zilei, să-ți spună că e noapte.

– Imposibil!

– Nimic nu-i imposibil!

– Atunci… am să le spun că n-au dreptate!

– Poți încerca. O perioadă. Dar nu e neapărat rostul tău să încerci să-i convingi.

Continue Reading

A fi sau a nu fi (fericit). Capcana din online

Pentru că n-am avut timp, dar nici chef – am lipsit câteva săptămâni din online. O mână de oameni m-au întrebat dacă-s bine. Pentru cei mai mulți, n-am mai existat deloc.

De curând, am revenit. Pentru că mi-au revenit timpul și cheful de online. Am revenit zâmbind. Eram împăcată cu cei puțini, cărora le-a păsat o secundă de mine. Eram și mai împăcată cu trecerea mea în uitare.

copacul singur si padurea

Lipsa din online nu a fost un „experiment social”. Nu a fost un pas planificat, în care ar fi trebuit să „calculez” ceva. Dar n-am putut să nu conștientizez

Continue Reading

Regăsit fericire. N-ai să ghicești a cui e… vina! :)

Ce este fericirea? Mai nimic… dacă nu te înfrupți bine din nefericire. Să-i știi gustul, să-ți sterpezești dinții, să te trezești și să realizezi că nu asta vrei de la viață.

Anda Elena Pintilie - calea spre fericire

Ce-i un om care îți face un rău uriaș? De multe ori, cel mai bun prieten! Sună aiuritor, mai ales că prima reacție ar fi… prea puțin prietenoasă. Însă, după ce trec secundele/ orele/ zilele de furie, după ce te dezmeticești și te întrebi și tu, ca prostul, de ce ți s-a întâmplat asta?!, s-ar putea să găsești multe probleme… la tine!

Continue Reading

Când moartea mă ia prin surprindere

Uneori simt nevoia să mă opresc din alergătură și nu pot. Fac planuri, strategii, promisiuni – și nu mă țin de niciunele… E greu. Aproape imposibil. Și descopăr, astfel, cam cât de mică mi-e voința.

Se întâmplă, însă, ca moartea să mă ia prin surprindere. Nu moartea mea. Deocamdată. O moarte. O moarte de departe. Pe care n-aș fi putut-o împiedica. Însă realizez cum aș fi putut influența viața de dinainte, un pic, în bine. Dacă aș fi fost acolo, prin preajmă. Fără alergătură, fără nepăsare. Nici n-aș fi depus cine știe ce efort. Doar m-aș fi arătat un pic mai binevoitoare. Poate că n-ar fi contat deloc implicarea mea. Dar aș fi știut astăzi că am dat de la mine un minim, cât mi-a stat în putință, ca unei vieți grele să atașez, din când în când, un zâmbet.

N-am făcut asta.

Continue Reading