De la sfinte moaste, la mortaciuni

O sarbatoare precum cea a Sfintei Parascheva starneste multe discutii. Si cum ne sade noua frumos sa procedam, de obicei scoatem in evidenta mai mult ceea ce putem judeca, decat ceea ce putem invata. Vedem imbulzeala, certurile, hotiile, vedem ipocrizia politicienilor si nu numai a lor, vedem capra vecinului…
Pe langa toate acestea, apar marile si lungile dezbateri ale unor – culmea – creaturi ale lui Dumnezeu. Numarul comentariilor (frumos spus) – urate – depaseste orice imaginatie. Se vorbeste cu multa desteptaciune despre niste prosti care stau cu miile la cozi ca sa pupe (iarta-ma, Doamne!) – mortaciuni/ cadavre/ schelete. Se terfeleste credinta si se renunta si la ultima samanta de omenie/ dragoste/ suflet. Nu trebuie ca toata lumea sa creada. Dar macar sa respecte, ar putea.
Am evitat pana acum astfel de subiecte. Dar recunosc ca, prima data cand am citit niste postari de genul, acum cativa ani, am plans. Apoi, cand am vazut cat sunt de multe, m-am ingrozit. Ieri am rabufnit, cand am observat ca inclusiv subiecte cat de cat decente, care vorbesc despre ipocrizia unor crestini, se finalizeaza tot prin comentarii care acuza si-si bat joc, de la A la Z, de orice. Ieri am oferit si eu, pentru prima data, replica.
Nu se pot aprofunda teme religioase – si nici nu e cazul. Dar am simtit ca trebuie sa raspund. Ieri, undeva, am postat asta:

Sunt multe de spus de rau. Iar daca vrem sa fim si mai rai, nimic nu ne opreste. Nici macar Dumnezeu – pentru ca El ne-a oferit libertate.
Dar merita sa fim atat de rai si sa punem totul intr-o oala? Atat de drastici incat sa-i consideram pe toti pelerinii drept niste ipocriti si nu simpli credinciosi, poate chiar oameni buni? Sa-i vedem pe toti preotii niste hiene, cand unii chiar dovedesc ca au har? Sa fim atat de inconstienti incat sa punem semnul egal intre sfinte moaste si mortaciuni? N-o sa vin cu argumente religioase, ci pur umane si logice. Noi, noi astia care scriem, la doua-trei zile dupa moarte ne umflam, pocnim, putim. Apoi ne mananca viermii. Cum putem spune, referindu-ne la sfinti, ca sarutam niste cadavre? Nu inseamna chiar nimic faptul ca in sute de ani trupurile unor oameni au ramas intacte, ca miros frumos?
De ce toti cei ce cred sunt nebuni, iar cei care neaga si reneaga au dreptate? De ce e mai usor sa-ti bati joc de credinta altora, in loc sa incerci macar sa-l simti pe Hristos? De ce e mai usor sa-i comentezi pe cei care fac o jertfa si vin de la sute de kilometri departare pentru a se ruga, pentru a cere, pentru a multumi…?
Cat despre ieseni, in acest context, e adevarat ca ei o au pe Sfanta Parascheva mereu. Dar nu trebuie nici ei judecati atat de aspru. Ne place sa ni se spuna “la multi ani” de ziua noastra dar, na, gandim noi – si nu intotdeauna corect – sfintei ii putem spune si mai incolo… In plus, trebuie tinut cont ca, alaturi de Cuvioasa, mai vine ‘in vizita’ si un alt sfant, care nu e ‘iesean’, poate nici macar ‘roman’. Si atunci – vorbind strict pe caz – cati vor avea ocazia sa mearga la Muntele Athos ori in Cipru, ori in alta parte, sa salute un asemenea sfant?
Nu oblig pe nimeni sa creada. Si nu oblig pe nimeni sa vorbeasca frumos. Dar nu pot sta cu mainile in san. Pentru ca, in general, cei ce cred se limiteaza la fireasca rugaciune – “Doamne, iarta-i ca nu stiu ce zic!”. Si asta conteaza mai mult decat niste vorbe aruncate in gol. Dar tot asta face si ca aici, in virtual, balanta sa incline spre cei care cred ca daca fac comentarii care mai de care mai bombastice si sfidatoare, arata cat sunt de atei, de necredinciosi, de nebatuti de Dumnezeu (pentru ca oricum Dumnezeu nu exista, nu?!)…
E dureros. Si trist. Iisus nu a fost rastignit doar o data. El e rastignit in fiecare zi de noi, prin fiecare cuvant, prin fiecare gest. Si nu doar pentru ca-L hulim pe El. Pentru ca nu reusim nici macar sa ne iubim pe noi insine si pe cei ai nostri. Ce sa mai spunem despre straini ori vrajmasi…

Continue Reading