Darul prietenilor plecați la cele veșnice

De cele mai multe ori necazurile – și nu bucuriile – ne apropie de Dumnezeu. În vremea înșelătoarelor fericiri bem și ne veselim, râdem, glumim, avem aroganța de a crede că toate ni se cuvin. Și atunci se mai întâmplă ca un om drag să se sacrifice pentru sufletul nostru. Sacrificiul lui – la moarte mă refer – se poate duce pe apa sâmbetei sau ne poate ajuta pe noi să trăim.
E aproape firesc ca în vremurile vesele să nu ne pese de nimic. Să nu credem în nimic, pur și simplu. Trăim vremea și vremurile și ne simțim atât de mari, încât putem da cu Dumnezeu de pământ. Oricum, nu credem în El. Oricum, nu avem nevoie de El. Oricum, nu se mai întâmplă nimic după viața asta. Căci, viața e făcută s-o petrecem până la adânci bătrâneți și să ne pierdem, apoi, în neant…
Încrederea asta nebună în propriile forțe se zdrobește atunci când aproapele nostru – frate, prieten, bună cunoștință ne spune pa. În orice vreme dar, mai ales, atunci când pa-ul ăsta vine mult înainte de vreme.

Continue Reading