Țin minte anii de facultate, în care alergam peste tot, cu rucsacul în spate. Lumea mă întreba, curioasă, ce averi am în el – dar se încrunta, mirată, când afla răspunsul. Pentru că-n rucsacul meu aveam bluză, pantaloni, teniși, prosop… și alte cele de care era nevoie. Pentru că, dimineața devreme, în mijlocul zilei sau seara târziu, când aveam o oră liberă, fugeam la sală. N-am fost niciodată o slăbătură și nici n-am tânjit după asta. În schimb, ani la rând, m-am bucurat de o condiție fizică de invidiat.

În timp – sau luată de timp – am început și eu să mă amăgesc.